O poveste despre presă

Deși n-are suspansul, profunzi­mea și romantismul Watergate-ului, nici transparența și poate nici ur­mările Wikileaks-ului, Panama Pa­pers va rămîne în istoria scanda­lurilor ca o mare poveste despre presă. Să faci mai mult de 400 de jurnaliști de la peste o sută de or­ganizații din 80 de țări să lucreze împreună la descîlcirea a 2,6 tera­bytes de documente ar fi fost im­posibil acum 20 de ani. Pe vremea aia, concurența venea cu mult îna­intea colaborării: ca o investigație să ajungă la tipar, inclusiv șefii din redacție cu acces la informații trebuiau triați cu grijă; încrederea se dădea cu pipeta.

Între timp, jurnalismul a trecut prin crize de tot felul, hîrtia i s-a cam făcut țăndări, apoi jurnalismul s-a împrăștiat în pixeli, a rămas fă­ră bani și, implicit, fără oameni. S-au ridicat organizații noi, s-au croit fi­losofii noi, iar cele mai multe au dat greș. Cei care au supraviețuit la toate astea au învățat că orgoliul și nasul pe sus n-o să le aducă ni­mic bun. Au învățat, încet-încet, să construiască rețele și să pompeze în ele încredere. Unii se desprin­se­seră de organizațiile clasice și de­veniseră freelanceri, cînd toată lu­mea din jur le zicea întruna că o să moară de foame.

Cercurile s-au extins, pînă ce au prins înăuntru oameni de la Cen­ter for Investigative Reporting din Pakistan și de la Centro de Peri­odi­s­mo Investigativo din Puerto Rico. În cazul Panama Papers, cantitatea de încredere dintre membrii rețelei nu s-a măsurat în tera, ci în ceva mai mare de-atît. De la sfîrșitul lui 2014 – cînd sursa anonimă a contactat ziarul german Suddeutsche Zeitung – pînă săptămîna trecută, cînd articolele au început să curgă deodată pe site-uri sub coordona­rea International Consortium of In­vestigative Journalists (ICIJ), niciu­nul din cei 400 de jurnaliști – unii din țări cu regimuri politice opresive – n-a transformat maldărul de documente la care a căpătat acces în „dezvăluiri exclusive” și nici nu le-a dat mai departe unor autorități in­teresate. Au înțeles că apariția si­multană a materialelor pe toate plat­formele nu va însemna mai puțină audiență pentru fiecare în parte. „Cred că a publica în a­ce­lași timp creează o ma­să critică, o fur­tu­nă de atenție”, spu­nea Mike Hudson, editor ICIJ, citat de Poynter.org. Pe de altă parte, pentru unii dintre ei, organizația inter­națională a fost o umbrelă suficient de mare pentru a-i proteja de eventuale abuzuri.

Pentru a înlesni accesul securi­zat la informații al participanților, ICIJ a construit un motor de cău­ta­re parolat, care avea încorporat un sistem de chat în care jurnaliștii să-și dea unul altuia sfaturi și să gă­sească traduceri ale documentelor publicate în alte limbi. „Puteai ve­dea cine e treaz și lucrează și pu­teai comunica cu el deschis”, po­vestea deunăzi directorul ICIJ, Ge­rard Ryle, pentru Wired.com. Un mediu atît de volatil și teoretic atît de expus precum cel online a de­ve­nit din povară un atu.

Ziua publicării a fost subiect pentru negocieri intense. Fiecare ța­ră avea propriile motive pentru a alege o zi sau alta. Germanii ar fi vrut să publice sîmbăta, întrucît e ziua lor cea mai bună pentru știri, americanii doreau să fie într-o du­minică, iar britanicii ar fi mers, în mod obișnuit, pe o zi de luni, spu­nea Ryle într-un interviu pentru Newsweek. Apoi, după ce rămă­se­se bătut în cuie ca publicarea să se facă în martie, toată lumea a trebuit să aștepte încă două săp­tă­mîni, pînă ce atenția publicului a­vea să se mute de pe alegerile re­gionale din Germania.

În toată nebunia asta, între ne­gocieri și mesaje criptate, mă gîndesc la jurnalistul islandez Joha­nnes Kr. Kristjansson, omul care a candidat – în viziunea lui Ryle – la titlul de „cel mai singur om de pe pămînt” pe durata investigației. Kristjansson a căpătat acces la date care probau evidente conflicte de interese ale premierului islandez; de altfel, politicianul a și demisio­nat după publicarea articolelor. Pen­tru a putea lucra în liniște, ziaristul s-a izolat timp de nouă luni, inclusiv față de soție. E o imagine a lu­mii de azi: un jurnalist pe o insulă, conectat la 400 de colegi de pe toa­te continentele, și legat de o lume și mai mare prin povestea care-i stă în vîrful degetelor.

Text scris de Vlad Odobescu, senior editor „Opinia studențească”