Nimic nou pe frontul de Est

Cinstit să fiu, cred că putem ghi­ci ușor semnificațiile înalte ale po­li­tichiei dacă deschidem, fără pre­ju­decăți, ochii asupra realității în­con­jurătoare și ne auto-obligăm să-i con­siderăm pe aleșii noștri (?) oameni ca toți oamenii, nici mai deștepți, nici mai pricepuți, nici mai altruiști de­cît noi înșine. Slăbiciunile omenești clo­cotesc năvalnic în ei, iar ceea ce-i deosebește de „pulime” e dreptul do­bîndit de a apăsa pe butoane în nu­me­le nației. Așa se face că evenimen­tele anului care, slavă Dom­nu­lui, ne părăsește nu au nimic deo­se­bit, nu-s nici mai tragice, nici mai hotărîtoare și nici mai deosebite de­cît cele din alți ani. Cunoașteți vor­ba lui Creangă…

Pe scurt, o mînă de protestatari rătăciți în tranziția iernii a reușit, la început, să doboare cel mai protejat Guvern al României. Boc al nu­știucîtelea. Aceiași protestatari, ca­re n-au strîns, pe întreg teritoriul ță­rii, nici a treia parte din numărul de­monstranților din celebra Piață a Universității, au stopat Legea Să­nă­tății. Așa au căzut, pe lîngă pri­mul ministru, capete importante și am­bițioase, care se treziseră vorbind bir­jărește, de la înălțimea viziunii lor creștine elitiste.

Al doilea moment a fost pră­bu­șirea speranței și a balivernei, Gu­ver­nul scurt al lui MRU, cel pre­gă­tit în laborator să defileze, trium­fă­tor, către președinție. Spre 2014, în zbor. Această mică minune (nu s-a mai întîmplat în România să ca­dă un Guvern și să-și frîngă gîtul) a fost posibilă numai și numai pentru că la noi funcționează ireproșabil zicala „nu e pentru cine se pre­gă­te­ște, e pentru cine se nimerește”. Cetele de traseiști oblojiți din Parlament s-au grămădit la ochișorul opo­zi­ți­ei, după ce păpaseră bătăturica pute­rii. E drept, a fost o bătătură mai dul­ce ca o sinecură.

Condamnarea lui Adrian Năs­ta­se e istorică, a dovedit că se poa­te. În schimb, referendumul a dovedit că nu se poate. În același iureș evenimențial, am constatat că cel puțin ju­mătate, dacă nu trei sferturi din ti­­tlu­rile doctorale sînt false. O țară de doctori fără voie, la căpătîiul unor bolnavi închipuiți.

În sfîrșit, alegerile din iarnă au ară­tat cîtă putere de convingere are blînda ură românească. Jalea care a cuprins ARD-ul (în fapt, PDL și sateliții) nu poate fi compensată de­cît de trufia învingătorilor care, deo­camdată, se abțin cu greu să nu cal­ce pe urmele celebrei Anca Cons­tan­ti­nescu, zisă „Ciocu mic”. Deși avem un Parlament umflat, constatăm ce ravagii ar fi făcut uninominalul ăla pur și dur cu care era să ne potco­veas­că un anumit partid. Ca să-l ci­tez pe un membru marcant al ace­lu­iași partid: „Dar noi n-am vrut să mîn­căm rahatul pe care l-am împroșcat pe pereți.”

>Prin urmare, avem acum la pute­re un bloc mare și pofticios. Ce va face acest bloc se știe. Exact ce au făcut toți cei ce au avut pîinea și cuțitul. S-au întîmplat multe în țara asta, în 2012, dar nimic esențial. Nu s-a schimbat, practic, decît bra­țul vînjos al puterii și nimeni nu a învățat nimic. Încă o halbă, băiete!

Florin IARU