Mitul cu bolovanul în trei culori

De voie, de nevoie, suporterii „na­ționalei” au ajuns tot mai a­proa­­pe de profilul psihologic al lui Sisif. Personaje de mit grecesc, cum ar veni, că tot s-a deschis sezonul barajelor cu olimpienii. 15 ani au trecut de la ultima prezență a „tricolorilor” la un Mondial. Cinci ani au trecut de la ultimul European la care s-a strigat „Hai, România!”. Can­tități suficiente de timp au asi­gurat detașarea treptată a fanilor de echipă. Nu e răceală, nepăsare, nu, e o poziționare matură a publi­cu­lui față de favoriții săi.

Fotbalul românesc s-a schimbat prea puțin în acești ani; prin schim­bare înțelegîndu-se un soi de ero­ziune lentă, de genul celei pe care o suportă formele de relief de-a lungul erelor geologice. Societatea ca­re include acest fotbal-monolit, în­să, a trecut printr-o criză econo­mi­că majoră. S-a maturizat „pe du­re­re”. Și-a pierdut inocența capita­lis­mu­lui de început. După 50 de ani de comunism și 20 de ani de tran­ziție a prins exact finalul petrecerii din visul american și ce-a mai ur­mat după.
Suporterul român nu mai are nici optimismul post-decembrist, nici entuziasmul anilor ’90. Nu mai are energii de risipit în proiecte ca­re nu rentează. Crede în tot mai pu­ține lucruri primite de-a gata și gîndește mai mult cu propriul cap. Adică s-ar gîndi de două ori dacă Hagi merită sau nu statuie. Firește că federalii și selecționerii n-au se­sizat schimbarea. Ei și-l ima­gi­nea­ză pe Sisif fericit, cum ar spune un filosof francez. Ei se adresează ma­se­lor plătitoare de bilet la fel cum se adresau înainte și le cer să mai împingă o dată bolovanul în vîrful muntelui. Că poate, poate, de data asta, cine știe, ne calificăm… Asta-i treaba publicului, să-și poarte echi­pa spre victorie, nu?

Dacă vorbim despre publicul din secolul trecut, da, asta era treaba lui. Publicul de azi s-a dispersat, are atenție de scurtă durată, are al­te obiceiuri de consum, alt stil de viață, alte exigențe. E mai dificil de înțeles, mai greu de captat și de ținut în transă. Nu-i imposibil, doar că e mai greu.

În vremuri de criză, „națio­nala” de fotbal ar trebui să fie cea care duce moralul nației pe culmi. Băieții care cîntă imnul și alergă­tu­ra lor pe covorul de iarbă ar trebui să redea încrederea și sentimentul de „împreună” unei comunități zdruncinate. Nu e cazul să ne aș­teptăm de la așa ceva de la echipa lui Pițurcă. Campania pentru CM 2014 a confirmat mediocritatea României fotbalistice. „Tricolorii” de azi nu numai că nu ridică spi­ri­tele, dar chinul lor cu mingea de­mo­ralizează de-a dreptul. De unde și desprinderea precaută a fanilor. Situația e și-așa negru pe gri, de ce s-o întunecăm inutil, uitîndu-ne la meciurile de „totul sau nimic” cu Andorra?

Din obișnuință și atît. Din simțul datoriei. Din nostalgie. Ba­rajul cu Grecia îi va aduna iarăși pe suporterii români în jurul echipei naționale. Sisif își va împinge din nou bolovanul spre vîrf. Dar nu-și face iluzii, știe că e un bolovan, cu vocație de bolovan, o povară difor­mă, care-l strivește arogant de cîte ori are prilejul. Dacă nu trece de ba­raj, „naționala” și Sisiful ei din tri­bune vor reveni la baza mun­te­lui.

Dacă trece de baraj și se ros­to­golește spre Mondiale, „naționala” nu promite să producă revelații. Ori­cît ne-am da silința, nu putem vedea în bolovan statuia lui Hagi, cum îl vedea Michelangelo pe Moise în blocul de marmură. Nu ne putem vedea nici măcar pe noi, așa cum sîntem. Nu ne recunoaș­tem în acești fotbaliști, în valorile lor, în valoarea lor. Putem recu­noaș­te, asta da, trăsăturile unei găști, destul de agresive, destul de ignorante, dar atît. Îi cărăm după noi, dezinteresați. Și ne imaginăm că trăim un mit grecesc.

Tot e ceva. Unele echipe își fac suporterii să viseze. Noi învățăm, campanie după campanie, să re­de­fi­nim coșmarul. De visare, nu dis­cutăm nici de dragul dialogului so­cratic.

Maria ANDRIEȘ, editorialist la Gazeta Sporturilor