Mașinăria de PR din spatele Premiilor Academiei

Într-un interviu recent, Michael Sha­nnon, unul dintre marii actori de compo­zi­ție care nu a reușit încă să cîștige vreun premiu al Academiei Americane de Film, întrebat ce a însemnat pentru el să fie nominali­zat la Oscar, a dat un răspuns cu care par să fie de acord mulți dintre colegii săi de breaslă – Oscarul continuă să fie o chestiune de prestigiu, la care mulți actori visează de mici, dar a fi acolo, cîștigător sau pe lista scurtă, nu îți aduce automat orice rol îți do­rești, nici nu îți garantează o carieră înde­lungată la Hollywood. Totuși, Oscarul ră­mîne medalia olimpică de aur a industriei filmului. Întrebați-l pe Leonardo di Caprio.

Felul bizar (arbitrar?), în care funcțio­nează gusturile și voturile membrilor Aca­demiei e însă un subiect inepuizabil de dis­cuții. Pe lîngă eterna contro­ver­să legată de rasă (niciun no­minalizat de culoare anul a­ces­ta) și de egali­tatea de oportunități între femei și bărbați (nu există suficiente roluri pentru femei trecute de 40 de ani), proble­me apar și cînd te uiți la cei care ajung pe liste. Pe unii actori par să urmărească peste tot rolurile de Oscar – pentru Meryl Streep e suficient să se ridice din pat ca să fie nominalizată; Jennifer Lawrence are nevoie doar de regizorul David O. Russell. E­mma­nuel Lubeszki e la al treilea Oscar consecutiv. Pe de altă parte, unul dintre cei mai buni directori de imagine, Roger Deakins, de 13 ori nominalizat, nu a cîștigat niciodată. Al­fred Hitchcock și Stanley Kubrick nu au luat niciun Oscar, iar Martin Scorsese l-a primit în cele din urmă pentru „The Departed”, mai mult în chip de consolare. Și nu este singur în acest grup select – anul acesta, le­gen­darul compozitor Ennio Morricone a pri­mit primul Oscar competițional la 87 de ani și după 500 (!) de filme. În anul în care „Dances With Wolves” a fost desemnat cel mai bun film, „Goodfellas” a fost lăsat de­oparte. Victoria lui „Crash” în 2005 con­tinuă să revolte lumea și în ziua de azi. Și lista poate continua.

Și atunci, care mai e relevanța și fasci­na­ția Oscarului, dacă Academia tolerează astfel de nedreptăți? Și mai ales, care e cauza lor? Cum e posibil să cîștige Oscarul pentru cea mai bună piesă originală „Writing’s on the Wall” a lui Sam Smith care este, la modul obiectiv, de neascultat?

Unul dintre răspunsuri se află în uriașa mașinărie de PR din spate. Dincolo de nu­mele din plicurile cu nominalizați sînt gru­puri de lobby, producători influenți ca frații Weinstein, rămași cu mîinile goale anul a­cesta, dar care au făcut din „Shakespeare In Love ” filmul care a bătut „Saving Private Ryan”. Calendarele de lansări sînt aranjate intenționat pentru maxim de expunere în lunile ce preced nominalizările, subiectele sînt alese dintre cele cu lipici la votanți – po­vești adevărate, adaptări de bestseller-uri, scenarii al cărui mesaj ajunge la cît mai mul­tă lume, se organizează baluri și lansări cos­tisitoare și se plătesc bani grei pe publicitate. Totul este calculat, pragmatic și, de ce­le mai multe ori, previzibil.

Anul acesta, „Spotlight” a luat Oscarul nu pentru că era cel mai bun film de pe listă – acela a fost „Mad Max: Fury Road” – ci pentru că „The Revenant” nu a avut un scenariu care să poată fi nominalizat și premiat, iar „The Big Short” a provocat prea mul­tă confuzie printre votanți. Di Caprio a tre­murat de frig, s-a luptat cu un urs generat pe calulator, a mîncat ficat de bizon și a sufe­rit pentru artă, așa că faptul că Eddie Red­mayne s-a îmbrăcat în femeie nu a mai fost de-ajuns. E un calcul destul de simplu, care e făcut în fiecare an de cei care dau undă verde și finanțează aceste filme și care, de cele mai multe ori, funcționează. Există și fil­me care apar de nicăieri și obțin nomi­nali­zări și premii împinse, în mare parte, de pro­pria calitate, dar lupta de la vîrf nu se dă a­proape niciodată între ele.

Pînă vor ajunge sinonime cu valoarea și reprezentativitatea – se anunță schimbări dra­matice în sistemul de votare pentru a contra­cara o parte din controversele recente ale că­ror efecte rămîn de văzut –, Oscarurile ră­mîn un simbol al spectacolului hollywoodian și o demonstrație de forță pentru o in­dustrie de miliarde de dolari.

Text scris de Dragoș Marin, critic de film