Mari cineaști români la marele Festival

Din 2004 încoace, în fiecare an, „Noul Cinema Românesc” a fost re­prezentat, într-o secțiune sau alta (de la competiția oficială pînă la secțiu­nea paralelă „Quin­zaine des Réa­li­sa­teurs”), prin lung­metraje și / sau scurtmetraje, la Festivalul de la Cannes. Așadar, putem vorbi de nouă ani de pre­zen­ță românească neîntrerupă la cel mai mare festival de film al pla­netei.

După cum știm, cele mai im­por­tan­te distincții le-a obținut Cris­tian Mun­giu, cu al doilea și al tre­ilea lung­metraj al său: în 2007, „4 luni, 3 săptămîni și 2 zile” (ca­re a fost primul lungmetraj românesc selecționat în competiția canneză, după „Prea tîr­ziu” al lui Lucian Pintilie în 1996) a ob­ți­nut primul Palme d’Or pentru un lungmetraj autohton și Premiul FIPRESCI, iar zilele trecute, „După dealuri” a primit premiul pentru „Cel mai bun scenariu” (Cristian Mun­giu) și pe cel pentru „Cea mai bună ac­triță” (ex-aequo, Cristina Flu­tur și Cosmina Stratan). Totuși, consider că drumul succesului pe Croazetă pen­tru filmele româ­nești recente a fost deschis, în 2005, de „Moartea domnului Lăzărescu”. Atunci, al do­i­lea lungmetraj al lui Cristi Puiu (al că­rui debut din 2001, „Marfa și ba­nii”, fusese pre­zentat în „Quin­zai­ne des Réa­li­sa­teurs”, la fel ca „Oc­ci­dent” de Cristian Mungiu în anul ur­mă­tor) a obținut premiul secțiunii canne­ze „Un Certain Regard”, plus alte cîteva zeci de distincții in­ter­na­țio­nale, adu­cînd în atenția în­tre­gii lumi a filmului fenomenul nu­mit ini­țial „Noul Val Românesc”, iar ulterior – mai corect – „Noul Cinema Ro­mâ­nesc”. Pe drept cu­vînt, s-a afirmat că moar­tea lui Dante Remus Lă­ză­res­cu a echi­­valat cu o renaștere a filmului au­toh­ton, după un deceniu și ju­mă­­ta­te de haos.

Iată că, după șapte ani, formula realistă impusă de Cristi Puiu (sprijinit la început de coscena­ristul Răz­van Rădulescu, devenit între timp și el regizor), caracteri­za­tă prin situații veridice, perso­na­je vii și dialoguri au­tentice, ca­dre-secvență lungi și fil­mări „din mînă”, refuzul programatic al de­cu­pajului analitic sau al muzicii nondiegetice (în încercarea de a spune poveștile de pe ecran într-un mod cît mai onest, dovedind res­pect deopotrivă pentru eroi și spec­tatori), încă mai prinde la juriul și publicul de la Cannes.

Între timp, formula a evoluat la unii cineaști (un bun exemplu ne este oferit de cel mai recent lungmetraj al lui Cristi Puiu, „Aurora”, selec­țio­nat în 2010 în secțiunea „Un Certain Regard”), în timp ce pentru alții ea a de­ve­nit o modă (căreia trebuie să te conformezi pentru a avea succes prin marile festivaluri). Eu unul sînt convins că deja festivalurile de la Cannes, Berlin sau Veneția nu mai așteaptă atît „noul mare film românesc”, cît „noul Puiu”, „noul Mungiu”, „noul Porumboiu” sau „noul Jude”. Astfel spus, „Noul Cinema Românesc” are astăzi șan­sa de a impune cîțiva autori de ci­nema în elita filmului european.

Mihai FULGER