Înapoi, îndărăt, la loc…

Se spune că nici un fenomen nu este serios și cu adevărat recunoscut pînă cînd nu are un nume în engleză. Ei bine, ceea ce știa tot satul est-eu­ropean, în timp ce „bărbatul” vestic se chinuia din răsputeri să nu afle, are astăzi un nume englezesc. I se spune „back-sliding” – lina alunecare îna­poi, în starea de dinainte de aderare (sau, în cazul țărilor care nu au apucat încă să intre în Uniunea Eu­ro­pea­nă, de dinainte de începerea refor­me­lor pre-aderare).

În România, am simțit-o aproa­pe imediat, cînd, la trei săptămîni de la intrarea oficială în UE, Curtea Con­stituțională a declarat decrimina­li­za­rea insultei și calomniei (cerută de societatea civilă de peste zece ani și adoptată cu șase luni înainte de aderare) drept neconstituțională. Am simțit-o apoi în aroganța tot mai mare a gu­ver­nanților față de cei care i-au ales (poate vă mai amintiți că, în pro­tes­tele de stradă din ianuarie 2012, pro­testatarii cereau să fie ascultați). Am simțit-o vara trecută, cînd mecanisme­le statului au fost folosite în interesul noii puteri politice. Și o simțim și acum, cînd ni se spune că ceea ce „a gîndit poporul la un moment dat” nu poate fi impus ca obligație (nici măcar mo­rală) pentru cei ce croiesc Cons­ti­tu­ția azi, în atelierele din spate ale Par­lamentului.

Ca noi au simțit lucrurile și slo­ve­nii și slovacii și, cazul cel mai spec­taculos, vecinii ungari.

Cancelariile europene – și Uniu­nea Europeană, cu predilecție – au fost extrem de prudente în evaluarea realităților, considerînd că noile de­mo­crații trec prin crize de creștere și că lucrurile vor reveni la normal. A fost nevoie de criza majoră din Un­ga­ria pentru a-i determina pe politicienii europeni să accepte că boala e gravă și merită un nume. I s-a spus back-slide.

Alunecarea spre înapoi are mul­te posibile justificări, dar o cauză ma­jo­ră: imaturitatea democratică. Ade­ra­rea fostelor țări comuniste s-a făcut cu rapiditate, iar reflexele democratice nu au avut timp să prindă rădăcini. Aceste țări sînt conduse încă de gene­rații cu trecut comunist, care nu au uitat eficiența de fier a guvernelor au­toritare. Poate că este cazul să ne o­prim cu toții și să acceptăm că, la scara is­toriei și evoluției sociale, 20 de ani sînt o nimica toată și că modelul de­mo­crației occidentale care ne-a fost prezentat/propus/impus suportă aceea­și reacție ca un organ transplantat.

Dacă ne uităm la ce se întîmplă în Italia, în Spania, în Portugalia și Grecia, în ceea ce se numește „flancul sudic” al Europei, vom observa de­ficituri de democrație care nu ne sînt în totalitate străine. Și înainte de a da vina pe geografie sau pe „cultură” (un concept prea des utilizat pentru a scuza orice), ar trebui să ne uităm la genetica democratică a acestor țări. Spre exemplu, în Spania, regimul lui Franco a luat sfîrșit în 1975; în Por­tu­galia, Revoluția Garoafelor a in­sta­urat o republică democratică în 1974; în același an a luat sfîrșit și Regimul Coloneilor din Grecia. Toate aceste țări au în comun episoade recente de regimuri totalitariste, care au șubrezit eventualele reflexe democratice pre-existente.

Cu siguranță, aderarea la Uniu­nea Europenă a ajutat consolidarea unor mecanisme democratice și crearea, la nivel european, a unui spațiu de res­pect pentru drepturile omului și pentru statul de drept. Dar, tot cu siguranță, criza economică a spălat vopseaua de­mocratică încă proaspătă, scoțînd la iveală resorturile vii ale autocra­ți­ilor.

Departe de mine gîndul de a scu­za prin aceasta derapajele de tip back-slide, de a le găsi acceptabile. Spun doar că ele nu sînt accidentale, ci ine­rente sistemelor noastre sociale și po­litice. Și că de aceea, cu încă și mai mare atenție, trebuie umărite, carto­gra­fiate și ținute sub control. De a­ceea, cu încă și mai multe eforturi, tre­buie promovată cultura democratică pe care, cu naivitate, credem că o avem în sînge. De aceea e nevoie de moni­torizarea acerbă a actorilor politici și de o educație democratică largă, sus­ți­nută, tenace. Ea, educația aceea, este singura noastră șansă de succes.

Ioana Avădani este director exe­cutiv al Centrului pentru Jurnalism Independent, visiting fellow al Euro­pean Studies Center (Media and De­mocracy in Central and Eastern Eu­rope project), St. Antony Coolege, Oxford University