În căutarea patriotismului pierdut

Eu nu sînt mîndră că-s româncă. Am învăţat de la tata că nu te poţi făli decît cu ce ai realizat prin muncă. De cînd eram mică, am sărbătorit zeci de buline, calificative şi note dar niciodată 1 Decembrie. Pentru mi­ne, patriotism e un cuvînt gol, despuiat pînă la oase de orice semnificaţie.

Cu două săptămîni înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale, o prietenă din Londra m-a întrebat dacă votez. Pentru mi­ne, secţia era destul de departe, așa că am zis că mă mai gîndesc. Însă pe 2 noiembrie, la ora 12:30, eram în Belgrave Square, împreună cu alți zece prieteni, să votăm. Nu mă îm­bră­casem gros, credeam că terminăm în 30 de minute și apoi îmi voi vedea de restul du­minicii, însă mi-a ieşit pe gură un „waw” plin de uimire cînd am văzut cei peste 200 de oameni care erau deja în faţa Institutului Cultural. Era încă linişte, iar pînă la intrarea în clădire – unde urma să votăm – aveam o distanță de „zece ferestre”, după cum re­pe­tau cîțiva copii așezați la coadă.

La ora 14:00, entuziasmul românilor din fața ICR se prefăcea în nemulțumire și dezaprobare; înaintam cîte 50 de metri la fiecare jumătate de oră, iar în spatele nostru coada căpătase o lungime impresionantă şi îngri­jo­rătoare. „La cît se închide secţia?”, „oare mai ajungem să votăm?”, „de ce merge aşa greu?”, erau întrebările care deja se auzeau printre români. Între o muşcătură dintr-un sandviş rece şi o gură de cafea, votanţii în­ce­puseră deja să facă haz de necaz. „Cu statul asta la coadă ne simţim ca acasă”.

La 16:00, o doamnă a ieşit cu declarațiile printate. Am sărit toţi ca arşi să prindem foi­le. Le întindea rapid înspre oameni şi repeta mecanic: „completaţi, dar nu semnaţi”. Me­sa­jul ei prinsese ecou și de-a lungul mul­ți­mii se auzeau, ca un freamăt, răspunsuri la întrebări nerostite: „adresa din buletin, „dată de două ori”, „verifică CNP-ul”, „am eu un pix”. Era încă liniște.

La 17:00 se înserase, iar coada in­ter­mi­na­bilă era luminată doar de ecra­ne­le telefoanelor. „Cît are Ponta?” „Aşa mult? Da’ Macovei cît are?”, în­trebau cei din jur. După fiecare răspuns, se auzea cîte un murmur scrîșnit printre dinți: „nu înţeleg cum se poate aşa ceva”. După cinci ore de așteptat, eram aproape de uşile ICR, vedeam cum lumea se îmbulzeşte pe uşa îngustă, declarațiile se împărțeau în stînga și-n dreapta și nu aveam decît un reprezentant al autorităților repetîndu-ne – cu jenă – „nu e vina noastră”.

În secţia de votare, membrii comisiei ţipau la oameni şi ceilați membri, pe funda­lul unei fetiţe de vreo 3 ani care plângea. Eu mi-am luat buletinul de vot, am intrat în cabină și am pus ştampila rapid şi fără pic de ezitare.
De cum am ieșit din ICR, un tînăr umbla bezmetic cu zeci de foi, strigînd „semnați petiția”, iar atunci ne-am dat seama că su­te­le de oameni care erau la coadă nu vor mai reuși să voteze.

Toţi ştiam că nu se va extinde programul, iar la ora 21:00 a început freamătul. Mul­ţimea a început să ţipe la unison „vrem să votăm”, „deschideți ușa!”, „jos comu­niș­tii!”, iar în Belgrave Square se simțea toată ura și dezamăgirea românilor care au fost trădați de cei puși să-i apere.

Eu nu sînt mîndră că-s româncă. M-a luat furia cînd am realizat că nu se mai des­chid uşile secţiei de votare, cînd am văzut mame ţipînd cu copiii în braţe. Am strigat şi eu cît mă ţineau plămînii, iar cînd mulţimea a început să cânte „Deşteaptă-te române!” după o zi de muncă de stat în picioare în frig, mi-au dat lacrimile. Pe 16 noiembrie eu mă trezesc la 6 dimineața să mă duc la vot. Tu ce planuri ai?

de Livia MOVILESCU