Și dacă l-am ignora pe deținutul Adrian Năstase?…

A doua condamnare a lui Adrian Năstase a făcut – parcă – mai pu­ține valuri ca prima. Dar mai mari și mai strîmbe. A trecut deja o săptămînă de atunci și comentariile par să nu se mai termine. Cel mai nepotrivit – ca să nu spun mai mult – a fost cel al premierului Victor Ponta, care a comparat situația lui Adrian Năstase cu a Iuliei Timoșenko, a făcut con­siderații despre verdict, despre „justiția lui Băsescu”, a sugerat că ar fi vorba despre un caz „politic” etc. Sînt două lucruri de spus aici. Primul: în lumea de­mo­cratică, politicienii nu comentează hotă­rî­ri­le judecătorești. Dacă le comentează, în­seam­nă că se plasează în afara lumii de­mo­cratice și a statului de drept. Al doilea: făcînd comentarii asupra unei decizii ju­de­că­to­rești și dînd de înțeles că, în România, justiția e „con­tro­lată politic”, Victor Ponta spune, de fapt, că e pre­mierul unei țări în care nu domnește legea. Îi convine? Asta vrea?

Dincolo de asta, dacă încercăm să revenim la nor­ma­li­tate, ar trebui să constatăm că, în urma unui proces îndelungat, care a parcurs toate fazele proce­du­ra­le, Curtea s-a pronunțat. La fel ca în oricare alt caz – de la un simplu hoț de găini pînă la un criminal în serie. Justiția a decis. Mai departe, se pune în aplicare ho­tă­rî­rea și gata. În mod normal, așa ar trebui să fie. Dar în peisajul românesc, faptele și argumentele legii sînt copleșite de o mare de vorbe și de păreri. Sigur, orice om are dreptul la o opinie, orice simplu cetățean poate crede ce vrea despre Adrian Năstase. Dar o minimă logică și o decență civică ar trebui să ne îndemne să nu amestecăm planurile. Nu poți, de pildă, să contrapui unei decizii judecătorești definitive un „argument” de genul: „Adrian Năstase a făcut mult bine țării”. Căci de aici pînă la a invoca patriotismul ca scuză uni­ver­sa­lă e doar un pas. Și dacă orice (inclusiv încălcarea legii) se poate scuza „în numele iubirii de țară”, atunci Ceaușescu era bun, pentru că își iubea țara și poporul. La fel și Hitler. Chestia asta cu „a făcut bine țării, deci nu merită să fie condamnat, săracu’ de el…” e o cap­ca­nă în care cad mulți, inclusiv oameni de bună cre­din­ță. Greșeala lor e că nu-și pun la timp întrebarea sim­plă: „oare vrem să trăim într-o țară în care un conducător poate face orice, apelînd la justificarea patriotică?”. Să ne hotărîm: dacă asta vrem, atunci așa să fie. O să ne merităm soarta. Am mai pățit-o în trecut, dar se pare că nu am învățat mare lucru…

Dar toată zarva aceasta a comentariilor și părerilor ar fi, probabil, mult mai mică – sau de-a dreptul in­exis­tentă – dacă mass-media n-ar umfla atît „cazul Adrian Năstase”. Da, e un subiect „tare”: un fost premier (și încă unul foarte puternic la vremea lui) a fost con­dam­nat. Asta se mai întîmplă însă și pe la alte case. Și Silvio Berlusconi a fost condamnat. Și Ivo Sanader, fost premier (reformist) al Sloveniei. Și un fost secretar general NATO, mai demult, a fost condamnat. Și alți politicieni și demnitari de pe alte meleaguri. Dar nicăieri nu am văzut ca presa să urmărească, zi de zi, ce mai scrie condamnatul pe blogul personal și să facă din asta breaking news. Nu s-ar putea să ignorăm persoana lui Adrian Năstase? N-am putea să ne ocupăm de alte subiecte și să lăsăm aplicarea legii să curgă liniștită? Nu de alta, dar dacă vrem stat de drept, am putea să contribuim la existența lui și prin gesturi mici, de toate zilele…

Mircea VASILESCU, redactor-șef „Dilema veche”