ICR, din nou în zona turbulenţelor politice?

Ceva nedumereşte în demisia pre­şedintelui ICR, Lilian Zamfiroiu. Dacă preşedintele ICR, Lilian Zam­firoiu, era „în cărţi“ pentru un post de ambasador (la Vatican, după in­for­maţiile Agenţiei Mediafax), de ce nu a aşteptat întîi nominalizarea şi, apoi, să-şi fi dat demisia? Oricum, pre­luarea unui post de ambasador nu este o chestiune care se face de azi pe mîine, trebuie prezentate scrisorile de rămas bun ale ambasadorului în funcţie, noul ambasador nominali­zat trebuie să treacă prin Comisiile parlamentare de politică externă, iar prezentarea la post (însoţită de scrisorile de acreditare) ţine cîteva săptămîni bune. Cu toate acestea, fostul preşedinte ICR, Lilian Zam­fi­ro­iu, nu a fost nominalizat ca amba­sa­dor, dar şi-a dat demisia de la ICR. O demisie care a intrat în vigoare ime­diat, atribuţiunile sale fiind preluate de vicepreşedintele ICR, Liviu Jicman. La fel de rapid, Radu Boro­ia­nu a devenit preşedinte al ICR, în mai puţin de o zi de la anunţarea demisiei lui Lilian Zamfiroiu, luîndu-l cumva prin surprindere şi pe preşedintele Iohannis care a declarat: „Ceea ce se întîmplă în aceste zile la ICR, unde tocmai se schimbă pe şest conducerea, mă îngrijorează. Eu cred că ar fi nevoie de o dezbatere publică pentru a reuşi, împreună, să vedem ce dorim de fapt de la ICR, cum vrem să restructurăm institutul, să îl facem performant. E nevoie de pro­fesionişti, de oameni care ştiu cum se construieşte un proiect cultural, ce înseamnă managementul cultural, în secolul al XXI-lea“.

Revenind la mandatul de doi ani al lui Lilian Zamfiroiu trebuie spus că, în momentul preluării acestei func­ţii, în iunie 2013, după votul din Parlament, preşedintele ICR a găsit o instituţie vraişte, în care fostul pre­şe­dinte Andrei Marga se răfuia cu scriitori şi artişti români – dispute interminabile cu Mircea Cărtărescu, cu Fi­lip Florian (ultimul, gratulat cu ex­pre­sii ca „personaj de carton“, „ni­ve­lul lui jalnic de cultură“), ca să dăm doar două exemple –, cîţiva directori din străinătate fuseseră schimbaţi peste noapte (este notoriu cazul de la ICR Varşovia, unde Sabra Daici fusese înlocuită cu o persoană fără nici o competenţă culturală; doar protes­te­le opiniei publice româneşti şi polo­ne­ze – printre vocile de susţinere trebuie să-l amintim pe Adam Michnik – au menţinut-o în funcţie; îmi amin­tesc că atunci revista noastră a scris mult în apărarea directoarei Sabra Daici, de la ICR Varşovia, convinşi de expertiza pe care o avea în zona relaţiilor culturale româno-polo­ne­ze).

Era un institut în care nu trecea o zi fără un scandal. Aşa încît alegerea lui Lilian Zamfiroiu în funcţia de pre­şedinte al ICR am privit-o cu cir­cum­specţie. La doi ani de la preluarea mandatului, se poate spune că Lilian Zamfiroiu a fost „omul potrivit la locul potrivit“. În primul rînd, a înde­păr­tat ICR din zona conflictelor şi a turbulenţelor po­li­tice. A făcut o instituţie echidistantă, în care şi-au găsit locul creatori de cul­tură, indiferent de orientările po­li­tice. O instituţie cu care au colabo­rat Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Gabriela Adameşteanu, Nora Iuga, Lucian Dan Teodorovici – ca să dăm doar cîteva exemple –, dar şi regizori de film, de teatru. De fapt, în interviul de săptămîna trecută acordat re­vis­tei Observator cultural, Lilian Zam­firoiu sintetiza evoluţia ICR: „În privinţa creatorilor de cultură, noi nu avem voie să ne supărăm pe ei. Noi sîntem funcţionari ai Statului român şi sîntem în slujba creatorilor de cultură, în slujba artei lor, pe care o exportăm în străinătate“. Încetul cu încetul, s-au aşezat şi programele, şi evenimentele, şi echipele. Încetul cu încetul, ICR a reînceput să func­ţio­ne­ze, deşi bugetul instituţiei fusese mult diminuat, de la 45 de milioane de lei în timpul mandatului lui Ho­ria-Roman Patapievici, la 28 de milioane de lei.

Sigur, mai erau multe de îndreptat, sigur, situaţia de la ICR Paris afec­tase credibilitatea ICR, dar este de remarcat intenţia de a căuta ca Ro­mânia culturală să fie prezentă pes­te tot în Europa, inclusiv la Chişinău – „Din perspectiva noastră, a ICR-ului, nu există două spaţii culturale (românesc şi moldovenesc), ci un singur spaţiu cultural românesc, de-a dreapta şi de-a stînga Prutului. Pentru acest motiv, atunci cînd par­ti­ci­păm la tîrguri de carte, am inclus în delegaţia noastră şi scriitori din România, şi scriitori din Republica Moldova. Noi vrem şi reuşim ca oa­meni care ne fac cinste la Paris, la Berlin sau la Londra să ajungă şi la Chişinău“, a afirmat Lilian Zam­fi­roiu în interviul acordat revistei noastre – şi la Moscova – „Judecînd toată situaţia din zonă, mai degrabă ar trebui să existe o deschidere faţă de ideea unei reprezentanţe culturale la Moscova, pentru că este vorba despre un canal de comunicare foarte bun, canal pe care, în momentul de faţă, nu-l avem. Şi dacă alte ca­na­le de ordin politic funcţionează mai greu, acest canal cultural ar putea să ne asigure o comunicare foarte necesară, în momentul de faţă, cu Moscova“. M-am convins la faţa locului, invitat de ICR Lisabona la începutul lunii aprilie, ce înseamnă eficienţă culturală şi impact pe piaţa portugheză, ce înseamnă să faci eve­nimente culturale cu artişti ro­mâni, dar care să placă publicului din Por­tu­galia. Acum, ICR are un nou pre­şe­dinte, în absenţa unei dezbateri publice despre rostul şi obiectivele ICR, un preşedinte votat cu rapiditate, ca­re a făcut, în plenul Senatului, o dec­laraţie bombastică, într-o şlefuită limbă de lemn: „Ultimii mei 25 de ani au avut o singură temă comună şi anume încercarea de promovare a ide­ntităţii naţionale, care fiind de natură culturală se poate manifesta prin creativitatea excepţională a tu­tu­ror cetăţenilor acestei ţări. Voi în­cer­ca, alături de colegii din ICR, în cadrul legii, să ne supunem acestor di­rective de suflet şi de minte şi să ser­vim cît mai bine cauza întregii noas­tre ţări“. E de urmărit ce se va întîmpla la ICR în următoarele săpt­ă­mîni şi luni.

de Ovidiu ȘIMONCA
text publicat pe observatorcultural.ro pe 30 aprilie