De doi bani, jurnalism

„Acum cîțiva ani, aș fi acceptat să scriu orice, numai să mă angajeze ci­ne­va”. Bărbatul din fața mea nu este nici ticălos, nici sălbatic. Este tînăr, dar nu „boboc”, a trecut prin viață cu pieptul înainte și nu s-a sfiit de muncă. Nu­mai că a ajuns la concluzia că nici școala nu-l ajută, nici mintea nu-l ajută, iar coloana vertebrală mai degrabă îl în­cur­că dacă își caută un loc în presă.

Spune că acum e mai selectiv, nu mai gîndește așa. Are o poziție de con­ducere într-o redacție, are oameni în subordine, așteaptă de la ei performan­ță. Dau din cap ca da, dar nu-l cred. Sau nu de tot. Nu pentru că îl știu de mincinos – ci pentru că am convingerea că nu există drum de întreagă în­toarcere de la „aș fi scris orice”. Că ceva din făptura unui jurnalist moare atunci cînd decide că poate face me­se­ria în orce condiții.

Nu-l judec pe bărbatul din fața mea, așa cum nu i-am judecat nici pe cei – mulți – care, înaintea lui, mi-au măr­tu­rist că fac meseria cu rușine. Pentru că trebuie să țină pe ecran o emisie de două ore zilnic cu un singur reporter și un cameraman – și-atunci filmează ori­ce. Sau un site (numit „ziar online” du­pă ce ediția tipărită a fost închisă de pe o zi pe alta) cu un singur om („Ia și tu chestii de pe net, ce mare brîn­ză?”). Sau pentru că nu și-au mai văzut salariile de șase luni și continuă să meargă la redacție pentru că angaja­torii de abia așteaptă să-i vadă plecînd de bună voie, caz în care nu le vor mai da vreun ban vreodată.

Cum a ajuns presa română atît de săracă știm. O piață supra-aglomerată, populată de ziare și radiouri și televi­ziuni folosite ca instrumente de influen­ță politică, nu ca agenți ai interesului public. Un stat care nu pune mare va­loare pe libertate de exprimare și care taxează jurnalismul ca pe cîrnați (ba aceia încă mai pot aspira la statutul de „mărfuri de strictă necesitate”). Fă­cători de cîrnați (sau echivalentul) ca­re se lansează pe piața de mass media fără o minimă cunoaștere a acesteia și care, la rîndul lor, tratează jurnalismul și jurnaliștii ca pe cîrnați. Jurnaliști care sînt considerați – și se consideră – piese de schimb de unică folosință („Nu-ți convine? O sută ca tine la poartă, să-ți ia locul…”).

Dar cum a ajuns presa română de ocară, știm? Ne întrebăm de ce lumea nu-i mai privește pe jurnaliști cu respect și încredere? Pentru – doar pentru – că li s-a spus că „jurnaliștii sînt tonomate”? Doar pentru că li s-a spus că sînt „slugi la mogul”? Sau pentru că, în timp, consumatorii de presă au văzut cu ochii lor cum scade ca­litatea jurnalismului? Cum se mlă­die unele condeie după cum curge muzica? Cum ei, „cetățenii”, „românii”, „oa­menii” – cum li se zice pe la televiziu­ni – contează din ce în ce mai puțin și că mizele bătăliilor duse de jurnaliști sînt în altă parte?

Presa nu poate fi mai bună decît societatea în care funcționează, se spu­ne. Eu cred că poate, atunci cînd agen­da media se apropie de agenda ce­tă­țea­nului, cînd acesta își regăsește în ma­te­rialul de presă problemele și răs­pun­suri la ele. Jurnaliștii buni sînt rari – și țin la prețul lor. Și, dacă nu-și găsesc locul sau recunoașterea, se băjenesc în meserii înrudite. Rămîn aceia care, de voie sau de nevoie, scriu „orice” ca să rămînă în breaslă. Nu judec pe nimeni. Dar dacă ar fi să judec pe cineva, i-aș judeca pe cei care și-au asumat ceea ce se numește și în directivele europene, „răspunderea editorială”. Ei sînt cei care dictează temele și prețurile și care înlocuiesc, treptat, jurnaliștii cu piese de schimb, din ce în ce mai ieftine, din ce în ce mai pu­țin fiabile. Și atunci cînd comanzi de doi bani jurnalism, de ce să te miri că primești jurnalism de doi bani?

Ioana Avădani este director al Centrului pentru Jurnalism Independent