Cum să îți recunoști înfrîngerea

Ieșirea UDMR de la guvernare n-are nimic dramatic în sine și nu e rodul unui calcul politic balca­nic, așa cum de multe ori a părut a se comporta conducerea maghiarimii din România. Practic, fără UDMR în Guvern, chiar și înaintea votării în Parlament a unor legi importan­te, cum e cea a bugetului, nu se schimbă nici configurația eși­chie­ru­lui politic, nici nu se înre­gis­trea­ză vreo coagulare o opoziției. E, în esență, doar recunoașterea unei în­­frîngeri, care putea fi prefigurată lesne încă din turul întîi al pre­zi­den­țialelor. Scorul mic înregistrat de candidatul UDMR, chiar mai slab decît cel al candidatului PRM, pu­tea să indice, pe de o parte, neîncre­derea populației maghiare în propriul candidat, pe de alta, invalidarea unei alianțe care defila sub stindardul pe care era înscris sloganul „Mîndria de a fi român”.

Ceea ce a umplut însă paharul a fost momentul în care Corneliu Vadim Tudor a anunțat că își îndeamnă votanții să meargă cu Vic­tor Ponta în turul al doilea. Așa cum admitea însuși Kelemen Hu­nor, UDMR nu poate sta nici mă­car o oră într-o alianță cu CVT, iar faptul că acesta din urmă „a de­pă­șit cordonul sanitar” lasă maghiarimii o singură opțiune rezonabilă în turul al doilea. Experimentat în jo­cul politic, Hunor n-a anunțat în­tre cele două tururi sprijinul fățiș pen­tru Klaus Iohannis – aici putem discuta inclusiv despre vanitatea liderului celei mai mari minorități autohtone, în raport cu alt minoritar –, lăsînd mînă liberă electoratu­lui maghiar. Care, așa cum s-a vă­zut, a votat în masă cu Klaus Io­hannis, un vot, strict numeric vor­bind, comparabil cu cel din diaspora.

Sigur că, între cele două tururi, Kelemen Hunor a fost conștient că nu poate influența electoratul său. După alegeri însă, dezvăluind că UDMR iese din coaliția guver­na­men­tală, liderul maghiar a de­mons­trat, ba a și spus-o, că a înțeles me­sa­jul electorilor maghiari. Înainte de toate, actul politic post-scrutin al UDMR-iștilor e o lecție de demnitate. Departe de a arăta o dis­po­ni­bilitate subită de a se alătura ta­be­rei învingătoare, gestul în sine e menit să spună că formațiunea nu mai poate sta alături de învinși întrucît electoratul nu vrea asta.
Evident, față de eșe­cul zgomotos al PSD, înfrîngerea electorală a UDMR-ului e foarte mică. Ati­tu­di­nea politicienilor maghiari în com­parație cu modul în care au di­gerat PSD-iștii rezultatele ale­ge­ri­lor e însă de lăudat. Putem spu­ne că nici n-aveau încotro, înțelegînd că votanții se săturaseră de montajele patriotarde, care  încălcau flagrant legea electorală, de la RTV, unde se fredona în zi de vot „Noi suntem români”, ca să priceapă și cei mai puțini subtili pe cine să ștam­pileze. Dar liderii UDMR s-au comportat bărbătește și au acceptat fronda propriului electorat.

Pesedeii, în schimb, n-au în­țe­les nimic, în frunte cu Ponta, omul de stînga care a șters-o să se re­cu­leagă printre petro-dolari, după care a făcut curățenie în partid, gă­sin­du-i practic vinovați de înfrîngerea sa personală pe cei care nu erau de acord cu el. S-ar zice, ju­de­cînd după larma de iarmaroc de­ga­jată de PSD în ultima săptă­mî­nă, că singurul care pare să fi priceput ceva din pierderea alegerilor e Ion Iliescu. Scrisoarea deschisă a fostului președinte, dincolo de limbajul de lemn în care e con­ce­pu­tă, ar trebui să le dea de gîndit lui Ponta, Dragnea și Corlățean, cei învinuiți deocamdată doar de „partidul Facebook” și de PSD-iș­tii excluși că au împiedicat votul ce­tă­­țenilor români. Numai că liderii PSD-ului de azi sînt dispuși să sa­cri­fice orice doar pentru a-și păs­tra privilegiile. Să se lepede de aliați, cum a fost cazul cu Crin An­to­nes­cu atunci cînd i-au tras preșul pre­zi­den­țialelor de sub picioare, dar și de ideologie, ca și de partid, pînă la urmă.

Dacă mai era nevoie să se de­monstreze asta, PSD-iștii nu știu nici să cîștige, nici să piardă. Dar UDMR-iștii pot transforma o cur­să pierdută într-o victorie de eta­pă, căci asta au făcut, așe­zîndu-se pe coji de nuci în fața propriului elec­torat și părăsind o alianță toxică pen­tru partid și pentru țară.

de Horia GHIBUȚIU