Cenușăresele revoluției fiscale: Munca și Investiția

Ceasul al 12-lea a trecut de mult, dar me­diul de afaceri – ba chiar și clasa mijlocie a salariaților – încă mai spera la un al 13-lea ceas: nu e clar de ce Guvernul a răsturnat ma­sa legislației fiscale și care e, de fapt, mi­za unor modificări care depășesc sfera sala­riilor și a contribuțiilor pe muncă.

Căci dincolo de calculele care de cîteva săptămîni se fac pe toate media și de către toți analiștii, există cîteva modificări care nu au nicio justificare bugetară, nicio rațiune de modelare a economiei către o paradigmă orientată spre producție, și nicio explicație economică privind fiscalizarea muncii versus fiscalizarea capitalului. Niște explicații merită, însă, căutate – măcar de dragul con­se­cințelor pe care atît economia cît și socie­tatea le vor deconta în numele acestei im­pro­vizații. Nota bene: nu există ființă prestatoare între granițele oficiale ale României care să nu fie afectată – direct sau indrect – de noua legislație.

1. Știm deja: transferul contribuțiilor de la angajator la angajat (cu un surplus de 2,25% pe fiecare loc de muncă) nu aduc la ne­tul salariaților mai nimic. Nu aceasta e mi­za. Marea problemă a acestui transfer este că el ocolește cu mare succes tocmai problemele pe care o legislație fiscală nouă și atît de radicală în transformările ei ar fi trebuit să le aibă în vedere: nu numai că păstrează inechitatea și ține salariul minim foarte aproa­pe de salariul median (adică, practic, ine­xis­tența clasei de mijloc la nivelul salariaților) dar chiar o adîncește în anumite sectoare unde salariile pot fi foarte ușor înlocuite cu veniturile pe persoană fizică independentă.
Cazul – deja celebru ridicat de avocatul G. Biriș – anume că noua legislație îi oprește contribuțiile la sănătate numai pe nivelul salariului minim (adică va plăti 190 de lei față de 8000 de lei pînă acum) față de secretara sa care va plăti la un venit de 25 de ori mai mic decît al său o contribuție de 700 de lei e grăitor. Noua legislație fa­ce din muncă cea mai pă­gu­boasă îndeletnicire din România.

2. E halucinant cum stîn­ga politică – re­pre­zentată azi de coaliția PSD-ALDE – ignoră total sala­ria­ții cu copii, precum și stringenta problemă a natalității. Deducerile pe persoanele aflate în întreținerea salariatului sînt atît de mici și de neacoperitoare în noua legislație – în ciu­da faptului că creșterea lor e vîndută foarte spectaculos la nivel de comunicare – încît un om cu 2 copii în întreținere cîștigă doar 3 (trei) lei în plus față de unul care nu în­treține niciun copil.

3. Noua legislație fiscală pune o presiu­ne enormă pe administrațiile locale pentru a crește taxele. Scăderea impozitului pe venit a fost făcută pentru „a se închide” netul an­gajatului după transferul taxelor. Consecin­ța acestei scăderi are, însă, un efect devastator la nivel de bugete ale primăriilor – acolo unde scăderea impozitelor pe venitul sala­ria­ților din comunitate provoacă un minus de 40% în bugetele locale. Dacă la asta adău­găm festivalul creșterilor de salarii în primării din cursul anului 2017, e lesne de anticipat că administrațiile locale vor fi constrînse să mărească taxele.

4. Bugetul statului nu cîștigă aproape nimic în plus. Ba, dacă va trebui să găsească artificii bugetare pentru a mai ameliora pier­derile primăriilor, tot jocul se încheie pe pierdere pentru bugetele publice. Această observație și îngrijorează cel mai mult pe contribuabilii lucizi, îndeosebi pe cei din mediul de afaceri: anul 2018 va fi unul al improvizațiilor fiscale, al măsurilor născo­cite intempestiv pentru a astupa găurile bu­ge­tare induse de „revoluția” care se desfă­șoa­ră sub ochii noștri.

5. Aici e-aici: noul pachet fiscal introdu­ce un impozit unic de 1% pe cifra de afaceri la businessurile de pînă într-un milion de euro pe an. Această torpilă explodează la ni­velul afacerilor bazate pe investiții – în­deo­sebi cele așa numite greenfield – ai căror antreprenori nu vor mai putea să-și deducă cheltuielile cu investițiile, extinderea, tehnologizarea. Cîștigătorii sînt, dimpotrivă – companiile care nu au cheltuieli de capital – în speță „consultanța”, ”„consilierea”, „know-how-ul”, „managementul”.

Într-o economie cît de cît echilibrată și sănătoasă, statul – recte Guvernul – are un singur instrument constituțional de-a interveni în administrarea pieței: legislația fiscală. Numai cu legile fiscale poți stimula sau descuraja domenii de activitate, poți face ideologie – prin a impozita preponde­rent capitalul sau munca –, poți favoriza sau pur și simplu spulbera calitatea locurilor de muncă. Adică poți modela economia și socie­tatea.

Prin defavorizarea muncii și a inves­ti­țiilor, Guvernul ne pregătește pentru un an în care sursa de creștere va rămîne consu­mul (consumul produselor altora, importate cu bani împrumutați de noi), iar sursa de chel­tu­ială în economie vor deveni îndeletnicirile vagi și taxele noi și imprevizibile. Și pentru ca tabloul să fie complet, Guvernul s-a în­gri­jit și de efectele de dincolo de buzunarele cetățenilor obișnuiți sau de conturile firme­lor: efectele în lanț produse de noua fiscalitate, coroborate cu descurajarea producției și stimularea consumului, vor lucra la ce­le­britatea unui cuplu de care n-am mai auzit de ani de zile. Ea, Inflația, promite să se facă mare și să sară peste 3%. El, Cursul, se jură că nu va mai coborî sub 4,6.

Ei bine, uite că totuși crește cineva…

de Cristian GROSU, jurnalist la cursdeguvernare.ro