Adevărații suporteri nu trec pe roșu

Chiar s-a întîmplat. În timpul Cu­­pei Mondiale din 2010, după ce Ja­ponia a învins Danemarca, un vi­deoclip filmat în Yokohama a făcut turul lumii. Suporterii niponi ieșiseră în stradă să-și manifeste bucuria în mod organizat.

Cînd semaforul era roșu, treceau înapoi pe trotuar. Cînd era verde, ocupau zebra, țopă­iau, strigau, se îmbrățișau. Iar roșu, iar treceau pe trotuar. Erau și polițiști de fa­ță, stăteau, oarecum alertați, cu ochii pe ei. Huliganii japonezi, s-a spus atunci, sînt cei mai politicoși din lume. Po­liticienii de la Tokyo nici nu trebu­ie să-și bată capul cu o lege împotriva violenței în sport. E suficient să aibă un Cod Rutier bine pus la punct.

Japonia e așa, un ideal. Pentru ca ultrașii să nu treacă decît pe „verde”, e nevoie de mii de ani de exersat regu­lile de politețe. Comportamentul nostru, al românilor, față de reguli are cu totul altă istorie, de-a lungul timpului. Avem o lege modificată de combatere a huliganismului, dar, lucid vorbind, nu legile ne lipsesc. Ci reflexul de a ține cont de ele.

În legea nr. 4/2008, „legea lui Dra­gomir”, sancțiunile erau op­țio­na­le. Autoritățile „puteau dispune” in­terzicerea accesului pe stadion, amen­darea sau suspendarea terenului. A fost nevoie de un incident precum cel de la Petrolul – Steaua, adică un huligan intrat pe teren să amenințe via­ța jucătorilor, ca să apară o lege mai clară, cu pedepse mai dure și mai ferme, după model britanic. Ca­te­go­ric, și varianta îmbunătățită are lipsurile ei. Suporterii se tem de abu­zurile jandarmilor, de încălcarea drep­turilor ci­vi­le. În Anglia se discută despre asta de mai bine de 12 ani, de cînd ultrașii recidiviști pot primi in­terdicție de a călători în străinătate, în caz de meci în cupele europene. Subminează pre­zumția de nevinovă­ție, s-au alarmat apărătorii libertă­ți­lor cetățenești. Tre­bu­ie menționat că un huligan nu ajunge să-și predea pașaportul decît dacă a su­b­­mi­nat și el, înainte, siguranța și liniștea pu­blică sau drepturile microbiștilor de a ve­­dea meciul, nu lupta lui cu stewar­zii.

E spinoasă discuția, dar necesa­ră. Mai importantă decît textul de lege în sine. Pentru că de reacția păr­ți­lor im­pli­cate depinde atmosfera di­năuntrul și din jurul stadioanelor. Iar ceea ce în­gri­jorează, în cazul fotba­lu­lui nostru, nu e că jandarmii scad în popularitate. Sau că ultrașii nu res­pectă culorile sema­fo­ru­lui. Cînd șefii de cluburi sar pe ma­șini, în piețe pu­blice, nu se mai pune problema, nu? Îngrijorează complicitatea interesată a cluburilor sau lipsa lor de interes, care e tot complicitate, în materie de fenomenul ultras. Con­du­cătorii echi­pelor fraternizează în secret cu ga­le­riile (cazul Petrolul), apă­ră huliganii (cazul dinamoviștilor arestați în Bul­garia), jucătorii ascund pe­tar­de în fulare și le aruncă în tribune. Mă­su­ri­le de securitate se aplică într-un mare stil iresponsabil (firma de pază cu un singur angajat, restul „recitatori” de ocazie pe YouTube). Instigările la vio­lență sînt la ordinea zilei și vin tocmai dinspre vocile intens mediatizate ale fotbalului. Pînă acum, nu le-a pe­dep­sit nimeni. Nici măcar o condam­na­re simbolică.

Cînd iarăși se va umple paharul, va mai apărea o lege contra violenței pe stadioane. Dar textele cu paragra­fe, oricît de englezește ticluite, nu atacă sursa răului. Nu putem avea un fotbal civilizat fără o societate civilizată. Asta depinde de noi, nu de le­gile și politicianismul a la Mitică. De­pinde de atitudinea noastră față de reguli. Nu sîntem japonezi, în privin­ța asta putem sta resemnați, dar pu­tem face unele eforturi. Să trecem nu­mai pe „verde”, de exemplu. Tr­e­buie să începem de undeva. În timp, vă veți convinge, are legătură cu fotbalul. La fel ca orice altceva.

Maria ANDRIEȘ