Lecția de donat suflete

Într-o carte a abordărilor mo­­ra­le, personajul principal, Kathy H., poartă cititorul în trecutul ei fă­ră re­­grete, dar cu nostalgia o­mu­lui ca­re trăiește ultimele cli­pe, de­și volumul nu sugerează în nici un loc sfîr­șitul.

Are 31 de ani și-și po­ves­tește viața ca într-un flash de di­na­intea ultimelor momente. Își nu­mește copilăria specială și își pre­­zintă prietenii, pe Ruth și Tom­my, care acum și-au încheiat misiu­nea pentru care fuseseră creați.

Kathy din „Să nu mă pă­ră­seș­ti” a avut mult noroc, iar du­pă ce au ple­­cat de la Hail­sham, școala spe­cială de care o lea­gă primele a­min­­tiri și, mai apoi, de la că­bă­nu­țe, a ajuns în­gri­jitoare, cu toată răb­da­rea și em­patia necesare unei astfel de pos­turi. Martoră la sfîr­și­tul sin­gu­rilor doi prieteni ai ei, con­tu­­rea­­ză o lume a tragediei pre­zen­ta­te fără pic de dramati­sm, mî­­na­­tă de conștiința finalului. Gra­­du­al, odată cu cititorul, Ka­thy rea­­li­zea­ză că unica ra­țiu­ne a existen­ței lor este de fapt ace­ea de a a­junge, într-un sfîrșit, donato­ri de organe. Acolo, departe de ci­vi­li­za­ție și de lu­mea plină de pre­judecăți, un­de toți copiii erau, ca ea, clo­ne, avea să fie singurul loc ferit de fu­ria și dez­gustul oa­me­nilor față de astfel de creaturi.

Între nimicurile menite să le în­­frumusețeze scurta viață, pe ca­­re le-a găsit la solduri, acele tîr­gu­ri de vechituri aduse din lu­mea ex­terioară, Kathy are și astăzi ca­se­ta lui Judy Bridgewater. O mai as­cul­tă uneori, în mașină, în timpul că­­­lă­­toriilor dintre centrele de re­cu­pe­­rare, unde este încă în­gri­ji­toa­­re. Iar pe melodia care dă nu­me­­le căr­ții, „Never let me go” (n.r.: Să nu mă părăsești), își amintește că a văzut-o singura dată pe Ma­da­me, directoarea școlii Hai­sham, cu ochii în lacrimi.

Romanul „Să nu mă pă­ră­seș­ti” se conturează cu un început care nu pare a prevesti avalanșa de tra­gedii care-i urmează, ca un loc în care arta și creativitatea sînt sin­­gu­rele semne că nefericiții prota­goniști sînt purtători de suflet și fun­cționează guvernați de acele­a­și principii ale omenirii, cu ex­ce­p­ți­a unei pasivități în fața mor­ții.

Livia RUSU