Niște români strigă „Libertate!”

De la fereastra bucătăriei mele se văd cîteva acoperișuri cu tablă rugi­ni­tă, hornuri vechi pitite după blo­cu­ri­le Bucureștiului, nu mare lucru. În miez de noapte, gustul țigării e mai înțepător, iar cîinii sînt mai gălăgioși.

La trei stații de tramvai de aici, niște tineri dau foc unor tonete, sparg vitri­ne, aruncă spre jandarmi cu pietre din pavajul Lipscanilor. Tele­viziu­ni­le stri­­­gă că uite unde a ajuns disperarea oamenilor, revoluționarul moșier Mir­­cea Dinescu e de părere că trebuia să se întîmple, așa a fost și-n 1989, e bu­curos. Cadrele sînt strînse, vocile tre­mu­ră, momentul e prea fierbinte ca producătorii știrilor să-și dea seama dacă jandarmii au fost prea blînzi sau au acționat prea în forță, n-a venit în­că o directivă clară. Așa că dau amîndouă variantele, de-a valma: ce mai con­tează, oricum e vina lor, a bru­te­lor în uniformă. Tinerii aceia care și-au tras gluga și fularul pe față sînt niș­te victime ale societății; să arunce cîte pietre vor, să ardă tot, așa se rezolvă toate. Eroi în devenire, eroi de breaking news.

Dar nu asta mă neliniștește. A fost ceva mult mai crunt, cîteva sila­be îmi apasă și acum pe creier: „Li-ber-ta-te!”. Cuvîntul acesta flutură prin­tre steaguri găurite în Piața Uni­ver­si­tă­ții, oamenii strînși acolo chiar cred că fac revoluție. După 22 de ani, ro­mâ­nii sînt din nou emoționați, vor să cadă dictatura. Vorbesc de pe pereți, cu vor­be luate de la televizor, dar pun suflet în acea „Li-ber-ta-te!”.

În anii trecuți, îmi plăcea să caut evoluția României în tot ce mă în­con­joară: vedeam maidane pe care se ridicau clădiri de birouri, oameni ca­re învățau să zică „mulțumesc” și „vă rog”, apăreau taximetriști cu bun simț, le inventariam pe toate. Libertatea era pentru mine un lucru de la sine în­țe­les – baza tuturor transformărilor pe ca­re le vedeam în jur.

În seara asta, niște români strigă „Libertate!”. Vor înjura ce vor înjura, vor huidui, apoi se vor întoarce aca­să, vor deschide televizorul și vor ador­mi cu gîndul că sînt asupriți. Fiecare în cușca sa confortabilă, construită cu propriile mîini.

Vlad ODOBESCU