Bastonu’ și neuronu’

Avem o proastă obișnuință, aceea de a discuta la nesfîrșit legile, uitînd că nu vorbele, ci aplicarea lor le impune ca instrumente ale reglementării vieții sociale. La noi totul e minunat pînă în stradă, acolo unde se adună toată mi­ze­­ria cuvintelor fără acoperire.

Legea „Fără violență pe stadioane”, o up­gra­da­re a legii Dragomir, s-a născut din revolta față de gestul huliganic de la Ploiești. Un fan al Petrolului a intrat pe gazon sub privirile indiferente ale stewarzilor și l-a lovit pe la spate, dur, pe stelistul Galamaz, provocîndu-i o fractura la nivelul feței. Sfîntă in­dig­na­re. Mută nepăsare, în schimb, atunci cînd jucătorii dinamoviști au aruncat de pe teren în tribuna propriilor fani mingi și fulare burdușite cu petarde. O acțiune care, dovedită, ar fi trebuit să ducă spre pedepse penale, posibil cu privare de libertate. Nu s-a întîmplat nimic. Dovada că există două Ro­mâ­nii. A celor proști și a celor deștepți. Ghici ghicitoarea mea, vorba președin­telui, căreia i se va da cu bastonul în cap?

Urmează normele metodologice. Dia­volul din detalii. Cei care au studiat legea au distins un sac de probleme în perspectivă, de la absența obligației de instruire specifică a polițiștilor și jandarmilor, care pot lua locul stewar­zi­lor în anumite condiții, pînă la amenajarea locului din secții pentru cei in­terziși la meci. Două lucruri sînt esen­țiale: descurajarea actelor huliganice, arta la care a ajuns, pe alocuri, Anglia, și înăbușirea violențelor. În fiecare din­tre chestiuni, mecanismul care re­glea­ză prevenirea și contracararea acțiu­ni­lor ilegale ar trebui să fie unul financiar. Contractele să prevadă asemenea sancțiuni încît laxismul eventual al fir­melor de pază să le provoace falimentul. Așa, ele însele își vor autoimpune pregătirea și controlul intern astfel încît să poată rezista pe piață. Esen­țial ar fi ca deciziile de angajare și sanc­ționare să fie luate de la cluburi și date unui organism independent. Pen­tru că e vorba de lucruri extrem de gra­ve, organizarea siguranței pe stadioa­ne ar trebui sa fie însoțită de responsabili­tăți clare precum cristalul. Dacă legea sancționează numai huliganii înseam­nă că nu face mare lucru. Pentru că me­reu vor exista nebuni dornici să intre în istorie. Cei care, presupuși mai cu mintea acasă, pot fi constrînși să înțeleagă că a dormi în front poate în­semna un glonț în frunte pentru un ne­vinovat. Un steward care lasă un pitecantrop să zburde liber pe teren e la fel de vinovat ca animalul în două pi­cioa­re. La fel și cel care îl supervizează și cel care l-a angajat, deși poate că el n-avea nici o treabă cu meseria asta.

În fine, a încerca să impui o severi­tate extremă pe stadion în vreme ce din­­­colo de el șoferii nervoși le dau șuturi în posterior polițiștilor e o naivi­tate. Criza autorității e una dintre ca­u­ze­le nebuniilor din arene. Ea nu se va re­zol­va, evident, mîine, ci va îngreuna cre­a­rea unei oaze de ordine în mij­lo­cul oceanului de necivilizație, ducînd fie către izbucnirile fanilor, fie la abu­zuri ale autorităților. De toate aceste motive, riscăm să ne păcălim cu noua lege. Ea va ține mai mult decît în alte părți de voința oamenilor de a o face reală. Miza e uriașa. Dincolo de orice clișee jurnalistico-fotbalistice, acesta e adevăratul meci pe viață și pe moarte.

Radu NAUM