Studenție în husa de chitară

În timp ce nu mai contenește să răspundă urărilor de ziua lui la telefon, îmi amintesc că acum cîțiva ani, știam că viața lui Vlad nu se măsoară în secunde sau minute, ci în corzi. Era mîndru că își poate categorisi co­legii de trupă după numărul corzilor ins­trumentului la care cîntă sau după înălțimea notelor.

„Fiecare își are locul său în tru­pă. Acum aștept ca din toamnă să vină și chitaristul meu la facultate să putem reîncepe repetițiile ”, spune în timp ce numără în gînd lunile pînă să își scoată instrumentele din husă.

Formație românească și stil britanic

Grind 25 a început ca o melodie în care fiecare trebuia să scrie cîte un vers sau să învețe un acord, iar acum consideră că este o mîndrie să fii chemat la orice concert, oricît de restrîns ar fi. „Știi cum e, experiența contează și cred că am reușit să acumulăm măcar puțină.” S-au format cu gîndul că se vor dezvolta pe parcurs și că stilul se descoperă în timp. „La nivel de muzică, adoptăm un stil britanic 100%, la nivel de versuri pre­ferăm expresivitatea, iar mesajul trebuie să fie subtil, dar și inteligibil”.

Vlad e conștient că în muzică e la fel ca în viață, dacă nu te energi­zezi și nu încerci să te menții cît mai sus, cu sigu­ranță există alții care vor face asta. Poate de aceea, își împarte timpul între a fi lider de trupă, chita­rist și student și reușeste să le îmbine pe toate trei asemenea unui cîntec cu prea multe acorduri.

Mai greu e cînd apar cele cu ba­rre. Recunoaște că nu ar putea reuși fără muze și zîmbește cu gîndul că o în­treagă melodie ar putea gravita în ju­rul lor. „De obicei cînd scriu o pie­să am în minte genul de fată care îți poate provoca tornade în imaginație și astfel ies comparații tot mai i­ne­di­te. Însă orice melodie are versuri ca­re se îmbină în mod defect cu rea­li­ta­tea”, îmi creionează dînd din de­gete ritmic pe spatele chitării.

Versuri inspirate de zile ploioase

Chiar dacă trupa s-a născut la Pia­tra Neamț, unde cîntecele de mun­­te sînt la ele acasă, Vlad își dorește să devină cunoscută și în Iași, pen­tru că „trebuie să lași ceva în fiecare loc prin care treci.” Oftează a­tunci cînd își reamintește de nopțile în care re­pe­tau fără să mai țină șirul orelor. Se re­u­neau într-o casă des­ti­na­tă muzicii, cu magazin de instrumente la parter și studio de înregistrări, iar atmosfe­ra de acolo era imposibil să nu-i țin­tuiască zile întregi cu instrumentele în mînă.

De multe ori, în acele nopți de ianuarie și februarie se nășteau versurile care mai tîrziu își căutau melodia printre degetele băieților din trupă. „Melodiile se nasc ca o alternanță de gînduri de pe urma muzei însă nu e ceva palpabil”, zîmbește în timp ce îmi arată două acorduri pe chitară. Pasiunea pentru chitară a început ca un substituent al jocurilor pe calculator, însă pentru el era mult mai ușor să învețe cum să țină chitara în brațe decît cum să își învingă un adversar imaginar.

Vlad crede că talentul există în orice persoană însă trebuie să fie des­coperit și dozat cu pricepere. Și dacă el a renunțat la jocurile pe calculator în favoarea jocului cu cor­zi­le, înseamnă că spiritul trupei va continua să existe și în Iași. Altfel, degetele lor nu ar mai avea loc pe griff-ul nici unei chitări.

Mădălina OLARIU