Ultima bătaie pe umăr

Eu n-am crezut niciodată în jurnalism. Cel puțin nu în calitățile lui sa­lutare pentru spiritul vreunui neam, în moraliștii cu condei sau în fal­șii profeți care fură pupilele pro­ze­li­ților. Am crezut însă întotdeauna că nu se pot face generalizări exhausti­ve în ceea ce privește un grup atît de e­te­rogen de indivizi uniți mult mai mult de etichete împușcate din exterior de­cît de cele ce transpar prin epi­der­mă.

Am să mă prosternez pînă la ca­păt la picioarele unui idealism de bun simț corelat cu crezul că indiferent cî­te pante descendente sau com­pro­mi­­suri putrede ar rîncezi nucleul a­ces­tei meserii, invariabil vor rămîne la birouri tocite oameni pregătiți ori­cînd moralmente să-și strîngă capsa­to­rul și carnețelul de notițe într-o cu­tie de carton înainte să plece capul în fa­ța unui cap de rubrică semnat în alb. Și știm că au fost destui care și-au adunat curajul să pună punct cînd a trebuit.

Vineri, pe 13, televiziunile și zia­rele s-au pregătit fără preget de revo­lu­ție, după numărul rămas incert de indivizi strînși în fața Cotroceniului. Buletinele de știri le-au dat oameni­lor mai departe scandările și ne­mul­țu­mirile, iar ziarele titrează încă fie­care modificare a cursului evenimen­telor. Probabil că la finalul zilei, in­di­fe­rent de dezbaterile sterile despre sta­tutul jurnalismului și forma sau ex­is­tența coloanei lui vertebrale, va trebui să cîntărim greutatea și importan­ța unui subiect de presă de interes na­țio­nal și un talk-show cotidian despre mult deterioratul subiect al corupției. Da­că o ierarhie a meșteșugurilor vîn­dute pe 30 de arginți va începe vreo­da­­tă cu gazetăria, logica elementară ar dicta că toate celelalte ar fi mai cins­tite de atît. Poate atunci nici n-ar mai fi fost mare lucru de dezbătut vi­neri seara.

Alexandra PANAETE