Ceci, n’est pas Iași

Hainele lui erau pline de buzunare. Cosea cîte unul peste fiece gaură. Nu-i plăcea să-și privească pielea direct prin deschiderile lăsate de bici, de gloanțe, iar mai apoi, de explozii.

De îndată ce termina și scotea ața din ac, strecura în fiecare, cîte un bilețel. Viața îl învățase că-i periculos și să uite, dar și să-și amintească oricum. Așa că nota de fiecare dată, istoria care-a prilejuit buzunarul. Se gîndea că și de lepră de-ar fi suferit, să cadă ceva din el, tot astfel, ar fi pus în loc, un mare buzunar, cu-n bilețel din care să vadă ce-ar fi fost de văzut. „Peticit, de acord, dar niciodată ciung! Orice, da, dar nu oricum!”, își spunea.

Conștiința lui, spre deosebire de memorie, era mai greu de strunit. Așa că nu mințea, dar se ferea să-nsemne adevărul gol-goluț. Cînd ghiare, iar nu tufișuri nevinovate îi sfîrtecau veșmîntul, bilețelul din buzunar avea cîteva pete cronicărești. Iar cu-n creion colorat, era notat pe deasupra ceea ce ar fi trebuit înțeles din rîndul prea puțin descifrabil. Distila întîmplarea și-obținea o idee. Astfel, amintirile îi erau, în același timp, nevătămătoare și nemincinoase.

Știa, desigur, că ideile nu țin de foame, dar mai știa și că ele pot hrăni ca un jăratec. La drept vorbind, erau mai degrabă ca un praf de pușcă. Explodau puternic, răvășind totul în jur și mai cu seamă, pe el însuși. Dar era fericit la gîndul că varza, ori brînza, ori șunca n-au să poată nicicînd să transforme-o cămară în cer de-artificii. Pe cînd el, dacă și-ar da foc, s-ar răspîndi peste tot, mai dihai ca o ploaie biblică. E drept, n-ar mai rămîne nimic din el, după aceea. I se întîmplase chiar de vreo două ori, dar cum n-a avut peste ce să coasă vreun buzunar, nu păstra amintirea nimicului. Acum era obosit. Trebuia să distileze multe-ntîmplări, ca să se umple de minunantu-i carburant, așa să nu mai avea vreme și de balastul vieții de-afară. Ca să meargă mai repede, a început să se hrănească din el însuși, fiindu-și singur, propria întîmplare.

Oana OLARIU