Febra unui oraș la trecut

Literele curg tot mai greu cuprinse de ceață iar în cîteva clipe somnul mă fură. Un țipăt ascuțit de femeie mă trezește brusc. Sînt într-un pat de campanie iar pătură îmi e un sac vechi de cînepă. Nici camera nu o recunosc.

Tencuiala cade de pe pereții reci iar la geam, pe pervarz, sînt broboade de apă. Afară ninge violent și flori reci sînt desenate pe sticlă. Sînt cuprins imediat de friguri care mă fac să tremur din toată ființa și simt cum corpul mi-e secătuit de viață. Cu greu reușesc să fac cei cîțiva pași pînă la ușă și să o casc jumătate de metru, cît să zăresc în camera vecină.

Pe zeci de paturi înghesuite se văd chipuri galbene, cuprinse de febră și spasme ce își asteptă blidul cu supă limpede ce tocmai se împărțea printre rînduri. „Nu o mai duc mult. Jumătate din ei or să moară”, cade sacadat remarca unui medic în timp ce trăgea ultimul fum din ce mai rămăsese dintr-o țigară. În celălalt capăt zăresc o ușă ce pare să dea afară. La fel de greu ajung la ea, iar pînă să o deschid pare că se scurg secole. Frigul mă izbește de cum trec de prag și mă trezesc pe un Copou cutreierat de oameni cu joben, monoclu și baston. Cîteva trăsuri urcă agale Copoul zăngănindu-și roțile pe pavaj. Imaginea trecutului mă sperie și mă ascund în clădirea din care tocmai ieșisem. „Întoarce-te în pat. Nu vezi că tifosul îți mănîncă toate mințile”, țipă o asistentă bătrînă apoi se aude un pahar spart și tresar. Deschid ochii și îmi apare tavanul camerei mele iar afară era deja noapte. Pe piept încă aveam cartea ce o deschisem după masa de prînz. Era deschisă la capitolul „Anul 1916 și Iașul în timpul febrei de tifos”.

Andrei MIHAI