Postulatul cămășii ude

Iarba îmi lăsase dungi perpen­di­cu­­lare pe coate. M-am culcat cu spa­te­le pe pămîntul umbrit și mi-am lă­sat capul pe mușchii de la baza nucului din grădina Schitului Brazi. A­veam încă două zgîrîieturi în ge­nunchi de la sîrma ghimpată care mă us­turau mocnit, dar se atenuaseră re­pe­de. Copacul cu frunze lățite se cur­ba întortocheat deasupra capului meu acoperind norii vîscoși. De pe dea­­lul Schitului, Panciul s-a văzut me­reu tăcut. Cam asta e ceea ce îmi a­duc a­minte cel mai viu de acum cîți­va ani. Cît de departe și de liniștit ză­cea în mo­notonia lui familiară în timp ce-l judecam scrupulos din con­for­tul gră­dinii maicilor.

Nu e locul meu să fac un manifest tradiționalist, dar ultima oară cînd am privit orășelul din cutii de chi­brituri din grădina împrejmuită cu sîrmă și tufe de măceș a fost cam ultima oară cînd am simțit că mă apropii cel mai mult de acea pace despre care am citit doar în romanele lui He­mingway. Cînd a început prima dată să bureze în acea zi, o picătură rece mi s-a dizolvat pe frunte. Am ajuns a­casă după vreo 45 de minute, cu că­mașa albă udă, rece și lipită de spate ca un bandaj vechi.

***

În fond, frumusețea e că mi-am a­mintit de experiența aceasta nu ca și cum ar fi desprinsă dintr-o baladă mi­oritică a reîntoarcerii la natură, ci faptul că e parte integrantă a totului. Că sînt parte din generația care se poate cufunda în așternuturi uscate du­pă o ploaie năprasnică, dar care are la fel de aproape și orice artificiu teh­no­logic la îndemînă. Condiția nece­sa­­ră și suficientă a apartenenței la șleahta de noi născuți în vremurile tul­buri și crescuți în colivia bizară a anilor ’90 sînt opțiunile. Avem fru­mo­­sul în care evadau moșii pentru li­niște și definițiile noastre pentru frumos, într-o varietate greu cuantificabilă. Tot ce mi-am urat, încă de atunci, a fost înțelepciunea algoritmului de a le administra.

Alexandra PANAETE