Plantația cu răsfățați

Călătorim prin viață cu o valiză tic­sită de vise în mînă, dar ne poticnim de fiecare dată cînd stelele par imposibil de ajuns. Sîntem suflete chinuite și ne­în­țelese de cei din jur, bîntuite de dra­me existențiale încă din școala prima­ră, iar viață ni se sfîrșește dacă am pi­cat un examen sau ne-am pierdut bur­sa. Nu am ajuns încă să mîncăm pietre și nici să roadem scoarța copacilor așa cum ni se zicea cînd eram mici și mofturoși. Și nici nu știm ce înseamnă ore în­tregi de așteptare la cozi care par a nu se sfîrși, pentru un colț de pîine și do­uă conserve cu fasole ori cum este să vezi că dispar pe rînd și peste noap­te oamenii pe care îi iubești.

Ei da, ne-am putea considera ge­ne­­rația răsfățată. Avem căsuța din pom în care ne putem refugia cînd lucrurile nu se petrec așa cum ne-am dori, nu în­durăm frigul, putem spune orice, des­pre oricine, oricînd, fără să ne te­mem și dispunem de suficientă cantitate de salam pentru pîine și playlist.

Știm de mici că vrem să fim cîn­tă­rețe, polițiști, doctori și șoferi, iar dacă lu­crurile se îngreunează, putem ori­cînd apela la „Sfînta Rudă” să pună o vorbuliță de ajutor. În ultimă instanță, putem da oricînd vina pe Divinitate că u­neltește împotriva noastră, amărîții.

Desigur, cînd ne vom trezi din vi­sa­re, vom vedea că nu sîntem decît niș­te pioni pe tabla de tranziție spre o al­tă catastrofă. Mai întîi nu o vom se­si­za, ne va mira cînd o vom cunoaște, a­poi ne vom revolta, iar la final, chiar da­că ne va lăsa cicatrici în suflet și pe chip, o vom uita. Ca pe multe altele.

Alexandra FILIP