Amicul meu, decibelul

Balzac avea maimuțele, Goethe avea zgomotul creioanelor lui aruncate de la balcon, iar eu îl aveam pe El: sincerul, amuzantul, iubărețul, zgo­motosul și loialul meu prieten. E­ram doar noi doi și ne completam perfect. Cînd eu eram nervoasă, el mă calma spunîndu-mi: „take it ea­sy ’cause there’s no stress (n.r. „ia-o ușor, nu-i niciun stres”), iar cînd eram tristă îmi spunea printre flu­ie­rături și puțin răgușit: „don’t worry, be happy” (n.r. „nu-ți face griji, fii fericită”). Se mai întîmpla să fiu și bu­curoasă, iar atunci mă fă­cea să țopăi de parcă dracii ar fi pus stă­pînire pe mine.

Cum s-ar zice, trăiam căsnicia per­fectă. Făceam împreună cum­pă­ră­turile, mă însoțea în nopțile furtu­noase de dinaintea examenelor, ți­nea nepoftiții la distanță și mă apăra de poluarea fonică din jur. Si de fie­care dată cînd eram strîmtorată, a­vea grijă să îmi amintescă că așa-i la 20 de ani, „fără griji și fără bani”. Drept recunoștință, i-am cumpărat hai­ne noi, albastru cu picățele și i-am pus și căciulițe albe, doar așa, ca să fie la modă. Eram ca Ying și Yang, Lache și Mache, Paris Hilton și chihuahua.

Ce-i drept, eram o pereche tare ciu­dată. Nu o dată am văzut cum se ui­ta lumea la mine și credea că vor­besc singură, cînd eu doar aprobam sau repetam ce spunea el. Alteori ju­­cam după cum îmi dirija, iar de se în­tîmpla să mă aflu în plină stradă, a­trăgeam privirile mai ceva ca lap­tele, musca. Dar nouă nu ne păsa.

Asta pînă cînd sorții s-au arătat vitregi. Căpătase o boală la inimă și de la un timp scuipa cuvintele de zi­­ceai că-i bîlbîit. Cînd sfîrșitul a fost aproape, printre lacrimi și su­ghi­țuri, mi-a lăsat în locul lui un So­ny Walkman, iar apoi s-a pierdut în negura tăcerii.

Alexandra FILIP