Bucură-te de liniște

Se trezește în fiecare dimineață de la ora cinci, indiferent cînd prind găinile a cotcodăci. De cînd lucra în Mina de fier din Ghelari, pînă și-a trimis toți cei trei copii pe la școli la Iași, s-a trezit de dimineață. Dă drumul la radio, în surdină, ca să nu trezească femeia, care îi sim­țit mereu fiecare pas, și îl urmează ic­nind în bucătăria de vară. Așa e cu numele, că acolo stau și iarna, un­de bătrîna se trezea în zori, cînd a­veau vacă, și fierbea știuleți de po­rumb. La șase ascultă imnul și în­cep știrile pe România Actualități.

Se-aude din bucătărie, așa că de cele mai multe ori lasă ușa des­chi­să. Mănîncă repede, cu mîna, și își toar­nă un rachiu din budanele de a­nul ăsta. Bătrînii nu prea vorbesc în­­tre ei. El mai scapă cîteodată o vor­­bă despre unul care a mai murit prin sat, iar ea oftează și îngînă fără să-l privească ceva de clopotele ca­re s-au mai auzit bătînd. Mai doar­me două ore după masă, iepurește, fă­ră să-și miște trupul din aceeași po­ziție, respirînd tărăgănat.

Un singur lucru m-a frapat în­tot­deuna la bunicul meu. De cînd îmi pot aminti, pe la ora șapte sea­ra, își scoate scaunul de lemn cu spă­tar în fața bucătăriei de vară și se pierde cu privirea în orizontul de du­pă tabla casei lui Cojocaru. Tace așa mai bine de vreo oră, și mai sca­pă inert cîte un „Mda…” horcăit.

Cînd era tînăr nu-i păsa de ni­mic, se bătea la nunți, juca fotbal și n-a început să simtă că moare cîte pu­țin în fiecare zi decît în ziua cînd și-au vîndut animalele și nu l-au mai dus picioarele mai departe de aprozarul lui Obrijan.

În tot timpul ăsta, odată nu de­mult, era la cîmp, cînd avea o­goa­re­le întregi, smulgea cîte-o buruiană și arunca o sudalmă vreunui ne­treb­nic care-i fura din păpușoi. „Iaca nu mai pot. Eu am fost mi­ner… da’ la ce bun ?”. La opt în­ce­pe Jurnalul și bagă scaunul ‘napoi în casă.

Alexandra PANAETE