Noaptea ascunde măști

Peter Harris nu are o existență care să trezească invidia celor din jur, dar nici una care să îl transforme într-unul din personajele acelea ponosite, lipsite de viață și idealuri. Michael Cunningham l-a făcut în „Pînă la căderea nopții” vînzător de artă, de bun-gust, lucru la care se pri­cepe destul de bine. Asta însă nu îl a­jută într-atît încît să se poate spune despre el că e fericit. „Mă înec în pro­­pria-mi vinovăție. Mi-e teamă c-aș pu­tea muri din cauza ei”.

Viețile soților Harris sînt ca o bu­lă de apă minerală într-un pahar cu vodcă. La fel de incolore ca ale ce­lor­lalți, dar totuși diferite. Existența lor se măsoare în cele cîteva ore pe ca­re le petrec în fiecare seară vor­bind despre fleacuri, ducînd o viață norma­lă, placidă. Noaptea îi face să pară un cuplu între două vîrste care a ajuns într-un punct din care e greu să apuci pe alt drum, așa că îl urmezi pe ace­la­și pe care ai mers de două decenii. „E posibil ca monolitul ăsta căruia Pe­ter i-a spus căsnicie să fie, să fi fost me­­reu, atît de fragil?”

Ridicarea din propria-i mizerie pare să fie țelul de neatins pe care per­sonajul vrea să îl atingă. Se în­cur­că în banale situații morbide, cu re­ch­ini captivi în cutii transparente și dinți uriași, statui de bronz și tablouri pe care angajații le scapă dinadins pe jos. Totul în jur îi miroase a nematerialitate, a posibilități de moarte și poate că existența sa nu este atît de banală cînd își dă seama că nu își mai iubește soția, ci întruchiparea ei mas­culină, tînără. „Cum pot să iu­besc un alt bărbat și să nu fiu homo?”

Dualitatea vieții este discret cre­ionată, antiteza între zi și noapte nu este de o discrepanță atît de mare pen­tru că autorul nu și-a transformat per­sonajele în supereroi care prind răufăcători noaptea. Nu le-a pus măști și nici nu i-a învățat să zboare. Pur și simplu le-a învățat să mintă. Ele sînt ca niște tablouri neterminate, nu reușesc să își contureze un profil și să își orienteze viețile către un sens bine definit. Încărcătura senzuală a poveștii le face să fie și mai nesigure în fața propriei existențe, neputincio­ase în ce privește ispita. „E pre­gătit, la cea mai mică încurajare, să-și distrugă viața și nimeni, nici unul dintre cei care-l cunoaște, nu-l va compătimi”.

Cristina BABII