Groapa cu eroi

Povești fără timbru Niciun comentariu la Groapa cu eroi 16

Pe vremuri, aici nu fusese ținut. Lighioanele se-alungau unele pe altele, iar numai uneori oamenii cu pușcă se-amestecau în tranșee săpate de ploi și rădăcini de copaci, căutînd o pîndă prielnică. Apoi, alți oameni, cu mîna obișnuită cu tocul de armă au fost aduși, să stăpînească și să trăiască laolaltă. Veterani de război. Mai bine de jumătate de veac leagă oamenii din Vîna Rece, unii de alții. S-ar zice că se cunosc între ei, ca o familie, împărtășind același trecut, aceleași tare și leacuri de vindecat răni sufletești. În ’45, satul acesta din Buzău a fost săpat în munte special pentru veterani și numai pentru ei, întemeiat ca o colonie de viteji condamnați să se odihnească. În fiecare casă sălășluia un erou, să spună povestea fiilor și-apoi să le-arate decorațiile și armele ascunse în cufere, copiii să le păstreze și să se bucure de parcă ei înșiși ar fi făcut istoria. „Mai aveți vreo scrisoare, din război, de la soțul dumneavoastră?”, întreb. „Nu păstrez așa ceva”, îmi taie cuvintele oțelit o bătrînă cu ochii de culoarea furtunii și basma neagră încolăcită în jurul feței.

Ion Bercea. Radu Bercea. Cos­­tică Roșu. Ei au fost primii. Lup­taseră la Don. Fuseseră decorați. Apoi au venit pe rînd, soțul Ma­riei, Gheorge Drugău, apoi fra­tele mai mic al Anicăi, al cărui nu­me, odată cu moartea Anicăi de a­cum 18 ani, a fost uitat. Apoi soțul Anei Mihalcea. Apoi tatăl lui nea Tu­do­se împreună cu nea Tudose și ma­ma sa. Apoi Tudor, soțul altei Ma­rii Drugău. Apoi au venit Di­nu Știr­bulescu și Constantin Tris­tea, des­pre care oamenii din Vîna Rece nu pot spune cu certitudine dacă au fost în război, au ba, însă ultimul dintre ei nu mai locuiește unde a fost priponit acum 55 de ani, ci în Bălănești, un sat din a­pro­piere. Vorba vine, apropiere. A­­ici nimic nu se află aproape. Nici măcar țin­tirimul, unde, dacă s-ar ajunge cu ușurință, probabil că fiii, norele și nepoții ar merge mai des, ar citi numele de pe morminte la lumina lumînărilor și-ar ști dintr-o su­flare care au fost cei 10-15 veterani, so­ții, socrii, părinții sau bu­ni­cii în cinstea cărora s-a netezit pămîntul a­cesta de munte, ca să le facă loc de case și familii. Ghetoul săl­batic de-a­tunci și-a ținut locu­i­to­rii departe de orașele care-ncepeau după răz­boi să se-ngroape-n be­ton. „Eroii e­rau periculoși. Tre­bu­iau deportați î­nă­­untru, cum s-ar zi­ce, ca să fie a­proa­pe, suprave­gheați, dar izolați. Ce re­cunoaș­te­re?! Ce merit?! Ne-a în­gropat pe toți aici”, avea să puf­nescă nea Tu­dose, cu ochii rotunzi și senin de albaștri.

Jumătate de veac de singurătate

A trecut mai bine de un an de cînd Radu Bercea, ultimul dintre „bătrîni” a fost îngropat. Femeile sa­tului se-adună în jurul meu, într-o mișcare pe loc, tot îndepărtîndu-se și-apropiindu-se-n ocoluri. Sînt tul­burate, de parcă numai omenia le-oprește să nu mă adulmece și să se-ascundă înapoi, în casele lor. „Noi nu știm din astea! Nu ne in­te­re­sea­ză! Toate astea s-au dus! A­cum, da­că vreți, vă vorbim despre me­dicul din sat, care nu vine nic­iodată!”, îmi șuieră. „Eu eram mi­că cînd am ajuns aici. Nu-mi a­min­tesc nimic”, se grăbește o fe­me­ie cu batic roșu. „Eu sînt prea bă­trînă ca să-mi a­min­tesc așa ceva. Nu mai știu ce-o fost. Poate doar ăști tineri să mai știe”, se repede o vă­duvă pe care pensia de ve­teran o a­jută în aceeași măsură în ca­re o și pri­mejduiește, prea mică pentru a o scuti de griji, dar totuși e­xisten­tă, astfel încît să nu poată ui­ta de ce și-a trăit viața aici. Numai după îndelungi stăruințe, le-apar vagi în fața ochilor, fantomele pri­mi­lor „eroi”. „Apoi Costică era un om slab, blond, cu ochii albaștri. Ion și Radu erau blînzi și slabi. Toți e­rau slabi. D’apoi cum să fie altfel, cînd veniseră din război? Plini de boli și de păcate?!”, își amintește totuși soția unuia dintre fiii „bă­trî­ni­lor”, care se măritase la 12 ani, în timpul luptelor. Cele mai înco­vo­­iate de vreme își împletesc gîn­du­rile înspre balurile de la Cămi­nul Cultural. Acolo se adunau și ni­cio­da­tă nu discutau despre răz­boi. „Ei între ei vorbeau, cum nu?!, da’ cine să-i asculte? Îi lăsam să ho­do­ro­geas­că de-ale lor, că altele ne mîn­cau sufletul pe-atunci. Foa­mea. Să­ră­cia. Pustietatea. Astea se-ntîm­plau și noi despre astea vor­­­beam. Răz­boiul, ducă-se pe pustii, era terminat, trecuse”, își în­șiră cuvintele o bătrînă, apărînd cu-o voce ustu­ră­toa­re amnezia oa­me­nilor ei.

Istoria vieții private de-amintiri

Mă petrec toate pînă la poarta u­neia dintre cele două Marii Dru­gău, pe care-o desemnează ca fi­ind „singura care-și amintește mai mul­te, care a muncit de la-nceput aici, să construiască satul”. Ma­ria, ca o condamnată surdă și oar­bă, nu în­țe­le­ge încă ce caută toată lu­mea a­du­na­tă la poarta sa. O stri­gă în cor de mai multe multe ori, pî­nă cînd, vă­zînd că nu răs­pun­de, una dintre fe­mei se avîntă-n casă, s-o caute î­nă­un­tru. O găsește și-o scoa­te afară. Bă­­trîna privește ne­mul­țumită în jur. Fiindcă nu prea au­de și nu prea vede, firește, nu-i place nici să vorbească. A păstrat o singură scrisoare de la soțul ei, de cînd era pe front. „Apăi ce să-mi scrie? Că mă iu­beș­te, că să am gri­jă de copii și să-l aș­tept, că se-n­toar­ce”, îmi strigă cu­vin­tele fîstî­cin­du-se, de parcă i-ar fi ru­șine să vorbească despre iubirea din tine­re­țe.

Insignele și decorațiile lui, le-a dat nepoților, „cînd erau mici, să se joace cu ele”. Ea știe foarte bine „ce dihanie o făcut satul ăsta să se-n­­groape în munte. Noi n-am venit aici c-am vrut. Am fost obligați. Fa­mi­liile noastre erau toate de prin alte părți, unii veneam din părțile Bu­cureștilor, alții din părțile Su­ce­vei. Apăi ne-o strămutat după băr­bații noștri, care-au primit aici pă­mînt să-și ridice case. După răz­boi, n-aveam cine știe ce zestre, da’ și pe aia pe care-o aveam n-am pu­tut-o aduce. De nici unele nu erau. Și fără neamuri și fără ajutor tot timpu-i greu, d’apoi pe-atun­cea. Ne-o lăsat în sălbăticie, rupți de-ai noștri, să ne descurcăm. Asta o fost”, îmi tîlcuiește bătrîna do­mol de ce locul acesta e întors îm­po­tri­va lui însuși. Pînă în ’74 n-a existat e­lectricitate, dar drumuri nici pînă a­cum nu s-au făcut. Co­piii au în­vă­țat mereu să meargă la școala din alt sat, Cozieni, înotînd prin noroaie, purtîndu-și straile bu­ne în traiste, ca să se schimbe cu ele numai cît se aflau sub ochii das­călilor. Femeia răsuflă adînc și mîn­gîie scrisoarea pe care-a păs­trat-o într-un volum de Eminescu. La fel cum insignele din război de­veniseră jucării în mîi­nile ne­po­ților, războiul însuși în­sem­na pentru ea un șir de scrisori de dra­gos­te, sfîrșit odată cu venirea a­ici „un­de n-aveam unde sta, nici ce mîn­ca”, iar „eroii patriei” erau cei vi­­no­vați pentru prezent. Numai pentru nea Tudose războiul nu era pe­ce­tluit în trecut. El avea nevoie să-și amintească fiindcă, la vîrsta lui, nu­­mai puterea de-a se indigna îl mai ținea în viață, fiind un „vinovat”.

Veteranii pustiului

Fusese vînător de munte în a­nii ’50, tatăl său ajunsese pînă la gu­rile Donului, luptase în Odesa și că­zu­se prizonier în Germania. Îmi po­ves­tește cum „contingentul 45 a fost tocat” și cum el și-a păs­trat ar­me­le pînă în ’65, cu toate că ar fi tre­buit să le predea. „Eu în­țe­leg foarte bine. Comuniștii ne-au a­­dus aici, fiindcă ne considerau pe­­ri­cu­loși. Au făcut satul ăsta pentru noi, ca nu cumva să ajungem la orașe, să se­mănăm dezordine, prin ce-am fi pu­tut spune. Au zis că ne-au dat pă­mîn­turi, ca să ne des­pă­gu­bească pentru război, dar ne-au dat niște pă­mînturi sălbatice, î­na­dins, ca să ne țină sub observație și să ne i­zo­le­ze. Iaca, de asta, pe-aici nu se gă­sesc morminte de eroi. Ne-au răs­plătit aducîndu-ne-n pus­tiu. Ăsta-i sat în cinstea noastră?!” și nea Tu­do­se se-ncruntă. I se a­mes­tecă a­min­tirile. Zice că de asta oamenii de-aici nu-și iubesc eroii, fiindcă „noi sîntem vinovați că nevestele și co­piii noștri au cres­cut aici, în mij­lo­cul munților, fă­ră de nici unele”. Se plimbă prin li­vada abruptă și mor­măie despre frig, foamete, pă­duchi, moarte și „iaca, răsplată! Le-a ieșit cum au vrut. Nici familiile noas­tre nu ne țin minte!”. Precum a ce­lor „bă­trîni”, și făptura lui e sub­ți­re și mi­că, de parc-ar sta să se to­peas­că sub că­de­rea serii.

Rugul aprins în ogradă

Satul s-a pustiit odată cu în­tu­ne­ricul și ploaia rece umple aerul, făcîndu-l să pară un abur subțire. În fugă, o femeie încă tînără, de vreo 50 de ani, se îndreaptă spre mi­ne. Stă în una dintre ultimele case din Vîna Rece. Respiră adînc și tremu­ră. În mînă ține o folie de plas­tic pe ca­re se sfiește s-o în­de­păr­teze, fiind­că apa ar distruge foa­ia în­găl­be­nită dinăuntru, scrisă cu litere negre și roșii. „Tatăl meu a primit-o. E de la Mareșalul An­to­nescu. O re­cunoaștere a me­ri­te­lor din ar­ma­tă. Eu am încercat să păs­trez tot. Am și niște insigne și decorații”. Ea n-a trăit în satul a­ces­ta. S-a măritat și-a plecat în su­dul țarii, apoi s-a mu­tat în Buzău. S-a întors numai cînd „bătrînul” s-a îmbolnăvit, „că n-avea cine să aibă grijă de el”. Poartă în ea o melan­co­­lie furioasă cînd își amintește de co­pilăria de-aici. „Era cumplit. Tre­buie să fie de-nțeles. Un sat în care oamenii cei mai de seamă sînt îm­bolnăviți de război și își îm­bol­nă­vesc familiile”. Se-oprește din vorbă, apoi, de parcă ar înghiți în sec, pentru a-și întări hotărîrea, sculp­tează ca-ntr-un lemn tare, cî­teva cuvinte. „Totul trebuia să fie or­dine și disciplină. Nici unul nu ad­mitea c-ar fi greșit vreodată, iar dacă nu-i ascultai, se-nfuriau. Fu­se­seră în război așa că pe toate le ști­au mai bine. Cînd au îm­bă­trînit, au început să vorbească numai des­pre război. Își închipuiau me­­reu că vin ba rușii, ba germanii. Tata, înainte să moară, îmi cerea să-i usuc pîinea, să nu mu­ce­gă­ias­că și să i-o dau pe urmă muiată în ceai. Nu se mai putea ridica din pat. Era ca un copil mic. Eu îl hră­neam, eu îl spălam, eu îl schimbam. Îmi zi­cea să baricadez ușa, să a­copăr ferestrele. Începea să urle, da­că vedea că nu închid ușa cu ză­vo­rul sau da­că trecea lumină prin gea­muri. Așa au făcut toți”.

Îi înțelege pe oamenii de aici, că s-au răzvrătit și n-au mai putut să-și amintească ceea ce-au auzit de prea multe ori. „Cînd m-am în­tors, deja o mulțime dintre scrisorile și insignele lu’ taică-miu au fost aruncate de oamenii care-a­veau grijă de el”. Ea nu mai vine de­cît la sfîrșit de săptămînă în satul acesta „cu oa­meni proști și bolnavi”, după cum îi nu­mește. Bol­navi de singurătate, i­zo­lare și e­xas­perare, precum cei care trăiesc în casa de la mijlocul u­li­ței. Aceia s-au apucat s-adune a­cum două săp­tămîni, în mijlocul o­gră­zii, toa­te scrisorile, decorațiile, fo­tografiile și insignele părinților. Vo­iau să sca­pe de „gunoaie și ve­chi­turi”, fiind­că făceau curățenie. Așa că le-au dat foc.

Oana OLARIU

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top