Vise la pungă

„Frate, piesa e bună, dar mai lu­crează la partea de solo, și dacă tot ești acolo ia-ți și un manager”, asta a auzit Radu de fiecare dată cînd a bătut pe la ușile caselor de discuri.

De cîntat, cînta și el pe unde a­pu­ca, puburi, baruri aflate în anonimat prin care nu mai calcă nimeni de­cent. Poate l-o vedea cineva in­te­re­­sat să-i ofere un contract, cum se în­­tîmplă prin filme. Dar astea-s vi­se. Cînd încă mai avea colegi în tru­pă, unul din ei i-a povestit că ce­lor din The Doors așa li s-a în­tîm­plat. Cîn­tau morți de beți într-un bar mi­zer cînd au fost descoperiți. Peste noap­te s-au trezit celebri, bogați și cu milioane de fani.

Între „popular, la modă, care se vinde”, Radu primea în locul bă­tă­i­lor prietenești pe umăr sau a încurajărilor cîte un „caută-ți un job, din mu­zică se moare de foame”. A decis în final să vîndă dreptu­rile de autor în schimbul unei sume modice ca să scape de-o grijă. Le-a dat pe nimic primului care s-a ară­tat interesat.

***

Radioul răcnește cu­­vintele piesei pe care a scris-o în ur­mă cu doi ani. Pe a­tunci nu era suficient de comercială ca să-l ba­ge în seama ăia de la casele mari de producție. Acum e peste tot. Vrei, nu vrei, tot ești o­bli­gat să o asculți. În timp ce bagă într-o pungă de carton cinci porții de car­tofi prăjiți și două sucuri, tipul cu ceafă groasă din fața sa îi adresează scîrbit un „Bă’, pe voi ăștia de aici nu vă învață să vă mișcați mai re­pe­de?”

Mădălina MORARU