Somnifere pentru nemuritori

„Nimic nu se construiește pe piatră, totul se construiește pe ni­sip, dar trebuie să construim ca și cînd nisipul ar fi piatră”. Iar nisipul, la Jose Luis Borges, nu se înscrie în sfera clișeului clepsidrei, ci în ti­pa­­rele cele mai fluide ale hărții uni­ver­sale. Timpul “se furișează precum ni­sipul” în lumile sale, învă­lu­ind, în­ghițind, regurgitînd o via­ță pe cît de pulsîndă și vorace în ex­pe­riențe și trăiri, pe atît de con­știe­ntă de efeme­ritatea sa.

„Cartea de nisip”, volumul de pro­­ză scurtă care a văzut prima da­tă lumina albicioasă a colii de hîr­tie în 1975 a fost reeditat anul a­cesta de e­­ditura Polirom. Acesta re­unește, a­pa­rent accidental și di­na­dins ec­lec­tic, o colecție de 13 pastile care îm­­bină epicul cu un lirism me­ta­fi­zic și me­ditativ ale căror axis este însuși timpul.

„Dacă ceilalți vor citi visul meu ca pe o poveste, cu vremea va de­ve­ni poate astfel și pentru mine”. Scri­itorul care a definit con­vergen­­ța dintre viața palpabilă și ficțiune vede în mare parte din pro­zele a­ces­tui volum visul ca loc de trece­re dintre cursul natural al timpului și imponderabilitatea tem­porală. În „Celălalt”, dedubla­rea, confrun­ta­rea cu un alter-ego al său mai tînăr îl face să con­chi­dă, în comfortul re­fe­rințelor livrești, că visul lui a du­rat mai bine de șap­tezeci de ani, iar „a­tunci cînd te deștepți, te re­gă­sești, în mod fatal, pe tine”.

„Urlica” e încarnarea iubirii care durează o clipă și rămîne im­preg­­nată peren în țesătura spirituală a sinelui, mai adînc decît ră­dă­ci­ni­le de Araucaria, smulse din pă­­mîn­tu­rile Casei cu Ziduri Roșii.

Volumul, în reuniunea tuturor e­­lementelor dispersate, se des­fă­șoa­­ră pe ramurile unui arbore cu ră­­dă­cini plutitoare. În cuprinsul aces­tuia, Borges definește conceptual că omul își trăiește imuabil des­tinul ingrat de a fi singurul mu­ritor al pămîntului, prin simplul fapt că-și conștientizează mortalitatea.

Alexandra PANAETE