Din Piața Unirii se vede granița cu Mexic

Cînd te gîndești că Eiffel a proiectat Grand Hotel „Traian” pentru a servi drept teatru, ultimul lucru care îți trece prin minte este că într-un salon din acesta s-ar putea auzi vreodată, la început de noapte, o bandă de mariachi care mai și chiuie. Pentru ca scenariul să pară și mai incredibil, așază-i pe toți în Salonul Clasic, cu aer burghez și pune-i să cînte cu foc și să se miște greoi, unul după celălalt, în ritm de salsa. Aceasta este povestea serii de 6 octombrie, cînd la Restaurant „Traian”, printre Serenadele Toamnei, s-a numărat și o serată mexicană care s-a lăsat cu burrito și rumba.

Puțin trecut de ora 20.00, în Restaurantul „Traian” doar per­so­­na­lul de servire e gătit pentru pe­­trecere, cu ilice ca de aur și zîm­be­­te atît de bine întipărite pe chip în­cît devii aproape invidios. În Sa­lo­nul Clasic sînt doar patru oa­me­ni care stau risipiți și fie butonează lap­top-ul, fie își așteaptă ne­răb­dă­to­ri partenerii. Nici unul însă nu pare să observe agitația care își face încet-încet sim­țită prezența.

Cu excepția lui Julio Iglesias, care cîntă în spaniola lui înțeleasă nu­mai de el, nici un alt indiciu nu a­rată că urmează să fie o seară mexicană. Deocamdată.

Toate mîncărurile se termină cu „s”

Un bărbat cu o chelie generoasă cere lămuriri chelnerului cu pri­vi­re la meniul mexican. Se fîstîcește în de­numiri, parcă îl atrage un „Que­sa­dillas rapida”, (n.r. papanașii me­xicani) dar denumirea e prea dificilă și îl face să renunțe. „Mă mai gîn­desc”, spune el ne­în­țe­le­gînd cu ce se mănîncă preparatul cu nume di­fi­cil de pronunțat. „Aș­tept să vină și partenera mea”, continuă pe un ton atît de nehotărît, încît ai zice că e doar un pretext pentru a-și as­cun­de neștiința.

Meniul cu preparate mexican ascunde multe capcane și, dacă ești dis­pus să mănînci picant, atunci si­gur ai ajuns unde trebuie și nici nu mai contează în ce limbă mănînci, me­xicană sau română.

Cîntări cu pălării

În încăperea albă cu stîlpii de un galben ca de ceară ar fi mers și niș­te ghirlande colorate împînzite pe ici-colo, poate două-trei sombrero- uri agățate de pereți, pentru ca atmosfera să fie pe deplin mexi­cană. În pofida acestor lipsuri, Se­ra­ta plusează la capitolul voie-bună ime­diat ce prezentatoarea subțirică și cu părul de un negru care amin­teș­te de Morticia Adams, îi invită pe Mariachi Band în sală. Intra­rea lor este cum nu se poate mai nime­ri­tă, într-un moment în care sunetul de trompetă este așteptat precum ploaia în perioadele acestea vă­ra­ti­ce de toamnă. Unul după altul, cu pă­lă­riile care aproape le a­coperă vederea, „mariachii” intră în sala de me­se, unul ținînd trom­pe­ta sus, altul cu trombonul încolăcit în jurul său într-un fel caraghios ca­re aproape îl lasă fără aer. Tamburina zor­năie ținînd un ritm de ea știut, no­tele ascuțite de clarinet se ridică pî­nă la tavan și lasă în urechile as­cul­tătorilor un sunet iute și miș­că­tor.

Pe pași de salsa

Muzica și dansul fac o pereche per­fectă. Nu același lucru se poate spu­ne și despre cei doi dansatori in­vitați să dezvăluie Mexicul în pași de merengue și salsa. Ei își mișcă suav, dar stîngaci corpurile și chi­pu­rile lor reflectă mai multă con­cen­tr­a­re decît bucurie. Ea – subțirică și cu un joc ușor îngenuncheat, el – pu­țin mai destins, reușește să zî­m­bească mai des decît partenera lui; par niște copii care apar pentru pri­ma oară la „Tip-Top Mini Top”, dar sa­la urmărește cu interes mișcările și îi răsplătește cu aplauze puternice.

Mariachi își clatină pălăriile și „La cucaracha” sună veselă din in­stru­mentele fermecate care hi­pno­ti­zează sala, lăsînd chipuri curioase, cu zîmbete pe jumătate schițate. Cînd magicienii își strîng ustensi­le­le și pleacă, mesenii aplaudă ca tre­zi­ți dintr-un vis atît de real, încît li s-a părut că aud niște mariachi cîntînd în Sala Clasică a Restaurantului „Tra­ian”.

Cristina BABII