Prima regulă a revoluției

Nimănui nu-i place durerea. Te în­spăimîntă ideea unui ac minuscul ca­re ar putea penetra țesutul superficial al pie­lii ca și cum toată substanța ta s-ar scurge prin acea înțepătură spre a se pierde pentru totdeauna.

Așa e și cu le­nea aceea de a ieși în oraș dacă e­xis­tă undeva în frigider o caserolă cu înghețată și trei epi­soa­de rămase din serialul care cumva te-a împiedicat pînă acum să te apuci o da­tă să termini pro­iec­tul ăla. De „nu”-ul acela pe care i l-ai aruncat șo­văitor celui care te-a invitat într-o sea­ră, cînd stăteați la o bere, să vă ur­ca­­ți în pri­mul tren care ur­ma să plece din gară spre ori­unde, doar pentru că… păi cum să întreprinzi așa ceva fără ba­gajele po­trivite și ca­me­ra foto cu zoom optic? Nu se fa­ce. Mă refer la zecile de pro­mi­siuni pe ca­re ți le faci să te duci la piesa aia de teatru unde joacă prietena ta din copilărie sau la telefoanele care pentru a le da trebu­ie să-ți pui zeci de memo-uri. Pentru că ești prea ocupat. Și nu vrei să te doa­ră nimic pe parcurs. La nai­ba, nici nu vrei să-ți asumi riscul vreunei zgî­rî­ieturi. Și nu fac un manifest al a­nilor ’80 despre cum copiii se pu­teau juca în fața blocului făcînd cas­tele de noroi fără să se îm­bol­nă­veas­că decît o dată de vărsat de vînt unii de la ceilalți. Ci de aroganța cu care tu pro­clami, ca un Gavroche în fața mus­chetelor, că vrei să schimbi lu­mea.

Nu te ofusca și nu te smiorcăi, pen­tru că nu-ți spun un lucru nou. Ca să o faci măcar să-ți dea o ocheadă fu­gară în efervescența ta virtuală, in­tan­gibilă și bezmetică trebuie să te doa­ră. N-au existat vreodată revoluții fără vărsare de sînge. Iar dacă au fost, n-au meritat cu adevărat osteneala.

Alexandra PANAETE