Spune „da”

Filmulețele virale au devenit un soi de viagra pentru zilele noas­tre lip­site de vigoare. Sînt un fel de în­tru­chipare a visului ameri­can, a fi­lo­zofiei „hai, că poți”, a i­de­­ii că ori­ce muritor poate deveni ce­lebru printr-o mișcare a ba­gh­e­tei magice a zînei Youtube. Pro­ble­ma e că le uităm a doua zi, iar cele mai „șo­cante” nu ne rămîn în­ti­părite pe re­ti­nă mai mult de o lu­nă. Copii care rîd ciudat, urși pan­da care strănută sau alte scamatorii a­cumulează mili­oane de vizuali­zări pe Internet, de se zgîrîie pe fa­ță toate agențiile de presă avide de click-uri. Apoi, ca să fi­e în trend, pun și ele neapărat la sec­­ți­u­nea „funny”, „insolit” sau „șo­cant” alte 30 de secunde de glo­ri­e a­le unui tînăr mongolez. Și func­țio­nează. Știați, de exemplu, că un co­tidian local care îndeasă „vi­ra­le” deocheate cu lopata pe site, dar își vinde ediția printată pe la se­ma­foa­re, are aproape de două ori mai mult accesări pe online decît un al­tul, mult mai cumpărat în realitate, dar mult mai reținut în e­xhi­bi­ții?

Explicația cea mai apropiată, dincolo de care riscăm să ne mur­dă­­rim dacă mergem, este aceea că oa­­me­nii preferă mai curînd să afle po­­veș­tile oamenilor obișnuiți, de­cît să ci­tească ultima lege scrisă pe ge­­nunchi de un ministru infantil ca­re ar­ putea să-l vizeze mîine. De a­­se­me­nea, ne convingem, pentru a mi­­a oară, că visul american e o pas­tilă care ia durerile de cap ale mul­tora din­tre cetățenii acestei lumi, a­me­nin­țați prea des de a­po­ca­­lipse.

Săptămîna trecută am văzut, de exemplu, scena unei cereri în că­­să­to­rie „inedite”, cum ar titra un co­­ti­di­an lipsit de inspirație. O propu­ne­re la o întîlnire tipic americană, cu film și pop-corn, care se ter­mină în a­celași stil dulceag și sim­pluț, cu un „da” înmuiat în lacrimi. Felicitări fir­mei de PR. Doar că unele site-uri au avut ideea să mai arate publicului și alte cereri în căsătorie, cel pu­țin la fel de spectaculoase. Și dintre toa­te filmulețele, era unul pe la mij­loc în care fata se sperie și fuge, lă­­sîn­du-și mirele ratat cu buza um­flată într-un centru comercial, sub pri­virea a sute de oameni pregătiți să aplaude. Vizionările se termi­nau pe la acel filmuleț. Pentru că nu­ ne plac poveștile triste, sînt greu de di­ge­rat și nu ne iau mi­gre­ne­le, care, u­neori, pot fi un semn clar că nu ba­te vîntul în cap.

Anastasia CONDRUC