Ultimele gînduri ale lui D.

Dan, tu știi că piersicile au un gust mai bun dacă le folosești ca să e­clipsezi soarele cu ele? Au razele lor de puf portocaliu. Și soarele ar pu­tea fi o piersică uriașă, dar n-ar a­vea parfumul unei piersici. Și trebu­ie să ai mare grijă să închizi ochii îna­inte să muști din el ca să nu rămîi cu petale violacee pe sub pleoape.

***

Dan, știi cînd mi-am dat seama prima dată că sînt vie? Aveam trei ani și zece luni și mă jucam cu tata cu cer­cul zburător în spatele blocului. Și ta­ta l-a aruncat prea departe. Am a­ler­gat după el, m-am împiedicat și-am căzut cu genunchiul într-un ciot de vi­e. Nu mi-au pus copci, aparent nu era la modă atunci, și am văzut în fi­ecare zi cînd mă uitam la rană, cînd nu mă vedea mama, cum mi se cicatriza. Ge­nun­chiul meu a fost de toa­te culorile curcubeului. Atunci m-a fur­nicat via­ța pe sub pansament pî­nă cînd a fost destul de palid ca să-l dau jos.

***

Nu cred că ți-am povestit vreoda­tă faptul că am avut pînă acum ce­le mai fundamentale epifanii ur­cînd sau coborînd scări. Zău. Cînd am avut prima dată conștiința că voi muri îi duceam niște cumpărături bunică-mii. Cînd să apuc spre etajul trei am văzut pentru o clipă mîna mea într-o lumină portocalie de ora cinci. Era una din panglicile acelea de ra­ze care scot la iveala toate fascicu­le­le de praf de pe casa scării. Mi-am imaginat pentru o clipă întregul parcurs al vieții mîinii mele stîngi, de la gropițele dolofane ale degetelor pî­nă la falangele subțiri și no­du­roa­se ale unei bătrîne. Îți dă fiori, zău.

***

Dan, trebuie să știi că atunci cînd îți vor închide ochii ai să ră­mîi doar cu clipa aceea în care nu mai există timp. O să rămîi doar cu filmul acela voalat în fața ochilor tăi. Sper să-ți placă, Dan, filmul acela. Pentru că o să-ți fie și Rai și Iad și Purgatoriu și Infinit. A, și n-ai să mă uiți, așa-i? Aș vrea să-ți aduci a­min­te de flecărelile mele atunci, în clipa aceea.

Alexandra PANAETE