Alexandru Tomescu: Împotriva voinței mele, am fost adus mai aproape de Paganini decît mi-aș fi dorit

E calm și nonșalant, de parcă nu s-ar fi luptat tocmai cu cei 24 de draci. Coboară scările ușor, de pe scenă, și îmi face un semn cu mîna care încă mai are semnele coardelor imprimate pe degete. Putem începe interviul. Nu în zadar îl compară unii cu un înger, opus de­mo­nu­lui Paganini. Dar între pereții înalți, a căror căptușeală încă mai păstrează ecoul valurilor de muzică, vocea lui Alexandru Tomescu este ba șoptită, ba ascuțită și vioaie, iar rîsul i se rostogolește zgomotos la în­ce­pu­tul fiecărui răspuns. Degeaba se ascunde după cuvinte și după „o viață normală”, îngerii nu au privirea atît de scînteietoare.

Opinia Veche: Cum ați reușit să îmblînziți capriciile lui Paganini? Sînt cam cele mai grele probe pentru un violonist.

Alexandru Tomescu: Sînt cele mai grele și, ce să zic, a fost ceva de muncă. Am început să învăț capriciile, probabil, de la zece ani. În orice caz, primul meu concurs internațional l-am cîștigat la opt ani, cu o sonatină de Paganini, deci el a făcut parte din viața mea cam de cînd am început. Și, pe urmă, cînd eram elev prin clasa a IV-a, a cincea era compozi­to­­rul meu preferat. Ulterior, gusturile me­le au evoluat și acum am avut surpriza să descopăr un alt Paganini decît cel pe care-l credeam eu. Pentru că toa­tă lumea-și imaginează că el este, pur și sim­plu, un alt compozitor romantic, un alt interpret care a mai pus mîna și pe pană, să mai scrie cîte ceva. Și, la pri­ma vedere, muzica lui nu merge foarte departe de latura aceasta a vir­tu­o­­zității, însă, în clipa în care ai această des­chi­de­re, această apetență către ine­ga­­litate, atunci ți se arată un altul, cu totul și cu to­tul alt Paganini.

Am ascultat și eu, de nenumărate ori ca­pricii, cîntate la bis sau cîntate în con­cur­suri și aveau rostul și șarmul lor, însă toate capriciile cîntate unul după altul sînt cu totul altceva, e o altă creș­te­re, o altă gradație, este o altă de­ve­ni­re. Fie­ca­re ca­pri­ciu ne duce mai departe și mai departe. Este extrem de solicitant, îmi dau seama, nu doar pentru mine, ca in­ter­pret, ci și pentru ascultător, este mul­t, este multă muzică, dar cîteodată e ne­­voie de un anumit timp pentru o anumită stare. Profesorul meu spunea că ai ne­voie de exact cinci minute ca să fierbi un ou, dacă îl pui la fiert 30 de se­cun­de azi, două minute mîine și peste în­că o săptămînă puțin, oul acela nu va fier­­be niciodată. Deci trebuie să ajun­gem cu toții, cei de pe scenă și cei din sală, la aceeași temperatură de fierbere, la sincronizare. Ăsta este unul dintre idea­­lurile finale, să ajungem să re­sim­țim cu toții, să rezonăm, să intrăm pe a­ceea­­și lungime de undă. Să ne acor­dăm.

Dacă s-ar fi rupt și ultima coardă, Paganini ar fi continuat să cînte, iar oamenii ar fi simțit muzica

O.V.: Se spunea despre Paganini că avea o virtuozitate demonică. V-ați simțit vreodată posedat?

A.T.: E ceva neobișnuit în muzica lui. În sensul că, pe măsură ce le cînt, ar fi normal să obosesc, or, totul e exact contrar. Intru în altă stare energetică. Eu cred că un interpret trebuie să aibă un grad de nebunie în el ca să ajungă să se creadă altcineva. Și cînd ai de cîntat in­tegrala Capriciilor de Paganini, mă­­car puțin, trebuie să te crezi Pa­ga­ni­ni, chiar puțin mai mult, exact pentru a avea această inconștiență. Dacă stai să fii foarte conștient de ceea ce cînți, nu le mai cînți, fiindcă sînt atît de grele, că ți se zburlește părul.

O.V.: Tot despre compozitor se spu­nea că, înainte să urce pe scenă, rivalii îi mai rupeau din coarde sau își rupea singur corzile, pentru a-și arăta măiestria. Dumneavoastră cîte coarde ați rupt?

A.T.: S-au rupt mai multe corzi. De obicei, plesnește coarda Mi, fiindcă e cea mai întinsă a viorii. Au o viață a lor și corzile, plesnesc atunci cînd vor ele. Deși, se spune că una plesnește atunci cînd atinge gradul maxim de în­tin­­dere. Se tot întinde, iar pe măsură ce se întinde din ce în ce mai mult, sună din ce în ce mai frumos, deci exact înain­te de a se rupe, cînd e la tensiunea maximă, atunci sună cel mai frumos. Se poate întîmpla ca o coardă să ples­neas­că atunci cînd nici nu o atingi, aproape paranormal. Paganini avea, pe lîngă prieteni, și prieteni între ghi­li­me­le și nu știu în ce măsură e ade­vă­rată această legendă cu corzile cres­ta­te înainte să se suie pe scenă, însă este un gram de adevăr în ea, fiindcă el a scris o piesă pentru vioară pentru o sin­gură coardă. Toată piesa se cîntă doar pe coarda Sol și, probabil, e posibil ca el să fi ajuns într-un concert într-o astfel de situație ca  acele corzi să fi plesnit una după cealaltă și el să continue să cînte, fiindcă era, în mod clar, un lup­tă­tor. Și cred că dacă s-ar fi rupt și ultima coar­dă, ar fi continuat să cînte și oa­me­nii ar fi simțit muzica. Eu nu sînt Paganini, cînd mi se rupe o coardă în concert, mă duc în culise să mi-o schimb.

Mă arătau educatoarele cu degetul: „dacă nu ești cuminte, ca el ajungi”

O.V.: În copilărie ați suferit o traumă, cînd v-ați rupt ambele mîi­ni. Cum v-ați apucat de vioară după asta?

A.T.: La început, într-adevăr, cîn­tam la pian, eram menit să fiu pianist și cred că eram unul destul de cuminte. Cîn­­tam piesa aceea „ceata lui Pițogoi, dai într-unul, țipă doi”. Am avut un acci­­dent în ultima zi de vacanță la țară, la bunicii mei. Un accident în urma că­ru­ia m-am trezit nu doar cu ambele mîi­­ni rupte, ci și cu capul spart în vreo cin­ci-șase locuri și o vreme după aceea am fost exemplul negativ printre co­le­gii mei de la grădiniță. Mă arătau edu­ca­­­­­toarele cu degetul: „dacă nu ești cu­min­te, ca el ajungi”. Eram bandajat, cu mî­­­na în ghips, atașată la gît.

După acest episod i-am convins pe pă­­­­rinții mei să-mi dea o vioară mică să cînt. Ar fi absurd să pretind că îmi ima­gi­­nam că într-o bună zi voi ajunge să cînt pe Stradivariusul lui Ion Voi­cu. La vre­­mea respectivă vioara era o jucărie mi­­nunată printre alte atîtea lu­cru­ri mi­nu­­nate și necunoscute din jurul meu. Dar am insistat foarte mult, i-am convins pe părinții mei și lucrurile au în­ce­put de atunci, de la cinci-șase ani. Chiar discutam cu cineva astăzi că în do­­­meniul muzicii alegerea definitivă o fa­ci la o vîrstă în care ai cu totul alte cri­­­terii, mai degrabă alegi cu inima. Un co­­pil întotdeauna alege cu inima, un adult pune în balanță și alte criterii. Și anii care au venit mi-au confirmat, în diverse feluri, justețea alegerii, fiindcă în­totdeauna ai nevoie de o confirmare, re­­­confirmare și o răsconfirmare.

O.V.: N-ați fost un copil prea cu­minte. Erați un copil chinuit de ore de muzică și repetiții?

A.T.: Chinuit? Nu, nu, nu. Tocmai, este foarte important ca un copil să facă ceea ce-i place, să facă un lucru care îl atrage. Eu asta am vrut să fac, am vrut să cînt la vioară de cînd eram mai mic și niciodată n-am fost forțat sau închis, sau bătut, sau mai știu eu ce sce­nete. Am studiat atît cît mi-a făcut plă­­­cere. Niciodată n-am fost adeptul va­­­lorizării prin numărul de ore de stu­diu, fiindcă mi se pare mai degrabă o do­­­­vadă a eficienței sau a lipsei sale de efi­­­­ciență. Pentru că pe nimeni nu in­te­re­­­sează cîte ore a studiat un violonist în cli­­­pa în care ascultă un concert. Am în­cer­­­cat să fiu cît se poate de eficient.

În străinătate, cel mai mult mi-a fost dor de limba română

O.V.: În adolescență, v-a ajutat cum­va muzica să treceți peste anumite faze nefaste?

A.T.: Cred că teribilismul pe mine m-a lovit mai tîrziu, cînd trecusem de ado­­lescență. Mă rog, adolescența mea a fost în perioada aceea a anilor ’90, o pe­­­rioadă extrem de ardentă, de romantică într-un fel, în care am călătorit foar­­­te mult, am mers la o mulțime de con­­­­cursuri. Cred că vine un moment în care termini ce ai de învățat, ajungi la con­­­cluzia că poate nu mai trebuie nea­pă­­rat să demonstrezi ceva și atunci în­ce­pi să îți permiți să experimentezi, să mer­gi acolo unde nu îndrăzneai. Asta a în­­semnat adolescența mea.

O.V.: Ați studiat și în străinătate. De ce vă era dor cel mai mult?

A.T.: Limba română cred că mi-a lip­sit cel mai mult. Întotdeauna am trăit cu teama că atunci cînd mă voi întoarce du­pă o perioadă mai îndelungată mă voi trezi în situația aceea neplăcută în ca­re se trezeau alți cunoscuți de-ai mei în­­torși, la fel, de la studii, care nu-și mai găseau cuvintele sau vorbeau, Doamne ferește, cu accent! Nu, în nici un caz. Limba română a fost și este lu­crul cel mai de preț pe care l-am luat cu mi­ne și am avut rafturi întregi de cărți că­­rate după mine. Nu spun că le-am și ci­tit pe toate, dar cel mai important era să le știu acolo, mă ajutau să-mi construiesc un loc familiar.

Plecatul în străinătate e o chestiune de vocație și de chemare. Pentru mine au fost niște ani foarte utili, fiindcă am în­țeles mai bine în ce fel funcționează lu­­crurile în străinătate în ceea ce pri­veș­te nu doar un fenomen muzical în sine, ci și care sînt valorile, felul cum reac­ționează oamenii. Întors în Ro­mâ­nia, am văzut că la noi lucrurile erau des­tul de diferite și m-am gîndit că, poate, rolul meu va fi acela de a ajuta la o schimbare de mentalități. Noi de prea multe ori așteptăm să vină un sal­va­­­­tor miraculos, oricine altcineva, nu­mai noi să nu facem nimic.

O.V.: Cum vedeți România? Chiar vă propun un exercițiu, să vă ima­­ginați că România ar fi o femeie, cum ar fi ea?

A.T.: Dacă România ar fi o fe­me­ie, probabil că este la o vîrstă adolescentă, cu anumite accente teribiliste. Încă nu este o femeie matură. Fiecare lu­cru vine la vremea lui. Nouă, trăind atîtea de­­cenii sub comunism, ni s-a mo­di­ficat pe termen foarte lung modul de a gîndi și lucrul ăsta nu se poate schimba peste noap­te. Și în acești primi 20 de ani, am trecut de pubertate, nu mai sîntem nea­pă­r­­at răzvrătiți, dar ne cău­tăm niște mo­de­le încă.

O.V.: Și credeți că o vioară, fie ea și Stradivarius, poate schimba mentalități?

A.T.: Poate pune oamenii pe gîn­du­ri, îi poate face să vibreze la frumos, îi poate face să-și reevalueze sistemul de valori, fiindcă în clipa de față noi am îmbrățișat foarte ușor valorile so­cie­­tății de consum și arta. Muzica cla­s­i­­că nu se în­cadrează neapărat cu ușu­rință în aceste sene, fiindcă facem apel la o altfel de sensibilitate a oamenilor, o sensibilitate care dincolo de va­lo­rile materiale, de alergătura asta zilnică după mai mult, mai mult și mai mult, este una dintre portițele de salvare a sufle­tu­­lui.

O.V.: Cînd ați pornit în această „cruciadă” a muzicii clasice, vă aș­tep­­tați să aveți atîta succes?

A.T.: Pentru mine, succesul de care se bucură turneul Stradivarius de anul acesta e un lucru fără precedent. Ni­­ciodată nu s-a mai întîmplat ca la un con­cert, mai ales la concerte din Bu­cu­reș­ti, toate biletele să fie vîndute și nu cu o zi-două înainte, ci cu aproape o lună de zile. Aici, la Iași, se terminaseră biletele fără loc, în picioare, cu o săptămînă înainte. Deci, interesul ex­tra­or­dinar al oamenilor m-a impre­sio­­nat, m-a copleșit.

Eu cred că e un lucru foarte util acest feedback pe care îl primesc de la public, fiindcă anul acesta e un turneu cum­va mai altfel, decît cele pe care le-am făcut pînă acum. Turneele Stra­di­va­rius le-am făcut cu un program de mu­zică de cameră, vioară și pian, o abor­dare mai cuminte, mai clasică. Ei, anul acesta am pornit singur la drum, încă de la bun început, deci tot turneul a fost organizat, în linii mari, de mine. Si­­gur că am avut o întreagă echipă și au mun­­cit foarte mulți oameni pentru ca rezultatul pe care-l vedeți în seara asta să fie vizibil. Dar eu mă simt foarte im­pli­­cat în tot proiectul acesta, pentru că, practic, de la 1 ianuarie, zi de zi, am lu­crat la el și mă bucur că mi-a ieșit atît de bine.

De la înlocuirea lumînărilor cu becurile electrice, pe scena de concert lucrurile nu prea au evoluat

O.V.: Unii vă aplică eticheta de „geniu”, cum vă raportați la acest termen?

A.T.: Geniu? Nu cred că sînt geniu, că dacă aș fi geniu, ar fi trebuit să fiu mort demult, pentru că geniile mor ti­ne­re. La 34 de ani sînt un geniu foarte în vîrstă. Genialitatea ține de altceva, nu știu, o chemare, o ardere. Eu sînt un in­­terpret și încerc să-mi fac meseria cît pot de bine.

O.V.: Dar un „iluminist” sînteți cu siguranță. Ce vă împinge să mer­ge­ți la Focșani, la Onești și, mai ales, să dați concerte cu intrare gratuită?

A.T.: Dacă ar fi după mine, intrarea la toate concertele ar trebui să fie li­be­ră, pentru că de muzica clasică ar trebui să se bucure toată lumea, indiferent de pre­gătire, indiferent de biletul pe care și-l permite sau nu. Și deja mai multe dintre concertele turneului beneficiază de intrare gratuită, cum a fost acest concert de la Iași, la Onești e intrarea liberă, Târgu-Mureș, Baia-Mare, Dum­brăveni, Mediaș – sînt concerte care vor fi deschise în totalitate publi­cu­­lui și m-a bucurat foarte mult interesul pe care l-am văzut, în special pe Fa­cebook, acolo primesc direct feedback-ul. Și văd deja oameni dispuși să că­­lătorească zeci sau sute de kilometri ca să prindă un bilet.

O.V.: Ca să vă asculte.

A.T.: La acest turneu nu este doar de ascultat, este și de văzut, aceasta este una dintre inovații, venită din cons­­ta­tarea că, practic, de la înlocuirea lu­­mînărilor cu becurile electrice, pe scena de concert lucrurile nu prea au evo­luat, s-au oprit acolo. Și în ziua în care există nenumărate cinematografe nu în 3D, ci în 5D, 7D, m-am gîndint că poate și publicul unui concert de muzică clasică ar merita ceva în plus. Să fim clari, nu este vorba despre un film mut cu o bandă sonoră interpretată live și nici despre un film documentar, pur și simplu seriile acestea de imagini sînt menite să materializeze ideile pe care le-am avut cu privire la muzica lui Paganini. Nu neapărat să ofere o ima­gi­ne finită, ci mai degrabă să-i pună pe gîn­duri pe oameni. Eu cred că întotdeauna muzica este un lucru deschis, care lasă loc la nenumărat interpretări.

O.V.: N-ar putea să distragă atenția?

A.T.: După părerea mea, nu. Mu­zica are în ea o forță de captare a aten­ției mult mai mare decît imaginea. Mu­zica are în ea forța de a seta starea de spirit, gîndiți-vă la un film de groază pe care l-ați urmări cu un fundal sonor de la o comedie. Muzica face toată di­fe­rența. Împotriva voinței mele am fost adus mai aproape de Paganini decît mi-aș fi dorit.

O.V.: Dumneavoastră ați ales să ve­niți aici în România, să mergeți prin orășele mici în loc să stați în Ame­rica unde-i bine și frumos. Ați pri­mit vreun feedback în așa fel încît să vă convingeți că sînteți pe calea cea dreaptă?

A.T.: Feedback-uri primesc în fiecare zi. Sigur că majoritatea sînt ne­gative, adică mai degrabă îți vine să pleci. Dar eu sînt aici ca să le cînt celor care vor să asculte muzică. Bucuria și ener­gia pe care o simt în sală este unică și mă energizează și pe mine. Mă rog, zilele astea s-a mai adăugat o provocare la cele puse de programul concer­tu­lui și programul de turneu și așa mai de­parte. Într-un fel, chiar mă gîndeam că împotriva voinței mele am fost adus mai aproape de Paganini decît mi-aș fi do­rit. În sensul că, cu o zi înainte de a pleca în turneu au început niște colici re­nale, niște crize de rinichi fantastice și niște dureri incredibile care m-au dat jos, mă vedeam redus în cîteva minute, la o persoană incapabilă să se mai miș­te. Și, normal, spre deosebire de vremea lui Paganini avem tot fe­lul de in­jec­ții, medicamente, ecografii. Deo­ca­m­da­tă, sînt în continuare pe frontul de lup­tă și media este cam de trei injecții pe zi ca să mă pot menține peste pragul de durere și să pot să con­ti­­nui să fac ce am de făcut.

Așa cînta și el, săracul, suferea de sin­dromul Marfan, suferea și cu plă­mî­­nii, suferea de multe lucruri. Cred că era extrem de importantă scena, pentru că resursele pe care le găsești în tine, re­­sursele cu care te încarci în timpul unui concert, nu le găsești nicăieri altundeva.

O.V.: Nu vă este frică de epui­za­re?

A.T.: Nu. Pentru că dacă mi-ar fi fri­că aș intra deja pe drumul epuizării. Mie îmi place foarte mult ceea ce fac și în clipa în care îți place, ești la locul potrivit. În clipa în care te simți obosit, în clipa în care ți-e dor să fii altundeva, atunci este altceva. Dar pentru mine scena este casa mea.

O.V.: Ce-ați învățat din experimentul de la metrou?

A.T.: Scopul experimentului de la metrou a fost poate prea abstract pentru a fi înțeles. Experimentul de la metrou a fost gîndit pentru a deschide cam­­pania socială pentru Asociația Ne­vă­­zătorilor din România, a fost anul în care am strîns, împreună cu Te­le­vi­ziu­­­nea Română peste 120 de mii de euro pentru construirea centrului social de reabilitare și primii bani i-am strîns acolo, eu, la metrou, în jumătate de oră. Oa­­menii mă vedeau, dar nu știau ce ve­deau, a fost un îndemn la a reflecta asu­­­­pra a ceea ce vezi, de a încerca să în­­­­țelegi ceea ce vezi.

O.V.: Și dumneavoastră ce-ați vă­zut, de partea cealaltă a viorii?

A.T.: Pentru mine a fost o mare lec­ție de scenă, fiindcă am cîntat, dintr-odată, în niște condiții total opuse celor din sala de concert, unde lumea stă cu­min­te pe scaune și se uită la tine, care ești pe scenă și beneficiezi de o sală, pereți, liniște. Ei, acolo lumea în pri­mul rînd nu avea timp, se grăbea să prin­dă metroul, se grăbea să ajungă la ser­viciu. A trebuit să văd care este pu­te­­rea de convingere a muzicii, care este forța asta, care stă în ea. Și am văzut-o în acțiune, a reușit să-i prindă pe acei oa­meni, care aveau în mod clar alte treburi. Ei nu veniseră la metrou pentru un concert și au stat să asculte; în mod in­­tenționat am ales niște piese foarte ample, am cîntat Chacona de Bach, 15 minute de muzică fără oprire.

O.V.: Aici în Copou, sunetul  de vioară se aude în fiecare zi de la un cerșetor, care stă tot timpul în fața Uni­versității și zgîrîie corzile, scoțînd doar un scîrțîit insuportabil. Dum­nea­­­­voastră ce i-ați spune, dacă l-ați în­tîlni?

A.T.: Cred că i-aș da și eu niște bani, mai ales după episodul cu me­troul am devenit mult mai receptiv la cei care cîntă la metrou sau pe trotuare, sau altundeva. Fie că ei cîntă bine sau mai puțin bine, am trecut și eu prin­tr-o si­tuație similară și știu că nu este deloc ușor să fii acolo. Indiferent de locul în care ți-ai practica meseria, tre­buie să o faci cu plăcere.

Poate este un geniu neînțeles. Pri­mul semn al genialității este atunci cînd începi să devii din ce în ce mai pu­țin înțeles.

Nu prea au fost loterii în viața mea, să zic că m-am dus nepregătit la un concurs și am cîștigat premiul întîi

O.V.: La dumneavoastră care e raportul dintre perseverență și talent?

A.T.: Pentru programul cu Pa­ga­ni­ni am repetat zilnic, pentru că presupune o stare tehnică impecabilă. În clipa în care, fie și pentru o zi, lăsam exercițiile teh­nice deoparte, se simțea. Este o mu­zică extrem de solicitantă, care nu iartă. Talent există în majoritatea dintre noi, Dumne­zeu a pus semințe peste tot. Ține de noi să le identificăm, pe urmă – să le găsim la timp, pe urmă, după ce le-am găsit, să-i întîlnim și pe acei oa­me­ni care să ne ajute să culti­văm talentul respectiv. Și, pe urmă, trebuie și pu­țin noroc, pentru că fără un dram de no­roc e greu să se întîmple mi­nu­nea.

O.V.: Norocul dumneavoastră care a fost?

A.T.: Încă nu știu, la sfîrșitul vieții… Dar, cam tot ce-am obținut, pe linie profesioanlă, am obținut după mun­că, după foarte multă muncă. Nu prea au fost loterii în viața mea, să zic că m-am dus nepregătit la un concurs și am cîștigat premiul întîi.

Am ascultat de toate, mă rog, mai puțin manele. Dar într-o vreme eram fascinat de filmul Borat și aveam inclusiv soundtrack-ul

O.V.: Ce altă muzică ascultați, în afară de muzică clasică?

A.T.: De toate felurile. Cînd sînt în turneu îmi place să ascult Ada Milea, „Povestea lui Apolodor”. Cînd că­lă­to­ream cu colegii mei de la Trio, știu că îi exasperasem, o ascultaseră de 20, de o sută de ori și nu mai suportau. Îmi place să ascult și muzică de jazz, dacă sînt singur în mașină ascult muzică mai înfiptă, mai tare. Muzica îmi place s-o ascult pentru ea însăși, nu sînt de acord cu muzica pe post de fundal, pe post de spoială. Indiferent de genul de muzică ales, trebuie s-o trăiești cu adevărat.

Dar am ascultat de toate, și metal, și heavy metal. La un moment dat aveam o serie întreagă de grupuri de hip-hop asiatice. Am ascultat de toate, mă rog, mai puțin manele. Dar într-o vreme eram fascinat de filmul Borat și aveam inclusiv soundtrack-ul.

O.V.: Țineți în mînă un obiect din patrimoniul național, nu sim­ți­ți că vă apasă uneori?

A.T.: Nu, tocmai că nu mă apasă, este o vioară foarte lejeră, are vreo 300 de grame, cea mai ușoară dintre viori și cea mai flexibilă, cea mai abordabilă vioară. Dincolo de glume, vioara este o vioară, este un instrument, este o cheie care poate deschide anumite uși, nu este un scop în sine.

O.V.: În 2012 expiră contractul care stipula că dumneavoastră sîn­te­ți „posesorul” viorii. Ce se întîmplă atun­ci cu ea?

A.T.: Din cîte știu eu, Ministerul Cul­turii urmează să organizeze un con­curs pentru desemnarea celui care va cînta pe vioară pentru următorii cin­ci ani. Concurs la care intenționez să mă îns­criu.

***

Moștenirea lui Antonio

„Este mult mai greu să concu­re­zi de unul singur, decît să concurezi îm­preună cu alți candidați. Cum ar fi să pierzi cînd concurezi de unul singur?” Totuși, în 2007 a fost unicul vio­lonist care s-a înscris la concursul pentru vioara Stradivarius El­der-Voicu, organizat de Minis­te­rul Cul­turii. S-a înscris și în ultima zi, cu cîteva ore înainte de termenul li­mi­tă. Și a cîștigat. De atunci, a de­ve­nit un fel de Sisif al viorii care e asigurată cu peste un milion și jumătate de euro, fiind și sigura persoană fi­zi­că ce are dreptul să atingă prețiosul ins­trument. „Nu vă faceți griji, n-o țin la mine acasa”, spune el. Iar atun­ci cînd privirile tuturor sînt în­drep­tate înspre corzile viorii și îns­pre lemnul său lucios, Alexandru To­mescu crede că e nevoie de mîi­ni­le unei persoane potrivite ca acea bu­cată de lemn să scoată sunetele po­trivite. Zîmbește oarecum obosit cînd e întrebat despre vioară sau, mai ales, cînd este pus să-i de­fi­neas­că va­loa­rea. Pentru el zicala „fii atent la ce visezi, s-ar putea ca visul să de­vi­nă realitate” s-a îndeplinit.

Cu sute de premii la nivel na­țio­nal și zeci de premii internaționale, vio­lonistul preferă România străi­nă­tă­ții, este angajat permanent al al Or­chestrei Naționale de Radio și or­­ganizează concerte în toată Ro­mâ­nia, iar argumentul lui e simplu: mu­zica clasică e pentru toată lumea. La Iași a concertat chiar de două ori în aceeași săptămînă, mai întîi la Filarmonică, iar o zi mai tîrziu, la Bi­blioteca Centrală Universitară, cu intrare liberă, pentru toți cei care n-au încăput la primul concert.

Anastasia CONDRUC