Foamea s-a mutat în cap

Nici nu ne-am obișnuit bine cu ea, că recesiunea ne scapă pe sub nas, lăsînd în urma sa doar mirosul co­vrigilor de 50 de bani și a magazi­ne­lor de haine second-hand. Și parcă mai ieri era septembrie 2008 și Leh­man Brothers dădea faliment și oa­me­ni mici în costume și cu serviete ieșeau din clădirea mare de sticlă, cu fețele trase, triste, prevestind apo­ca­lipsa.

Nu i-a luat mult ca să treacă o­cea­nul. Iar românii, primitori, și-au însușit criza ca pe o soră mai mare, care are grijă de tine, te scoate din toate belelele și te netezește pe păr cînd ai o zi proastă. S-a răspîndit mai repede decît toate gripele pe care le-am avut pînă acum și s-a lipit de noi ca un scai de coada vacii. Totuși, prin nu știu ce fel ciudat, criza asta s-a în­tîmplat mai mult, parcă, în capurile noa­stre și la televizor.

Vedeam imagini cu depresiunea din ’33 și ne pregăteam deja să îm­păr­țim acadeaua-n patru, ca evreii din ghetourile celui de-Al Doilea Război Mondial.

Și, cel mai mult, ne-am temut de criza alimentară: vom fi așteptat să ne mănînce vulturii și vom fi dese­nat, cu degetul pe colbul drumului, si­gla iubită a lui Mc’Donalds. Iar da­că nu, vom avea măcar cîteva știri cu de­presii și sinucideri din cauza să­ră­ci­ei. Apoi am văzut că nu merge cu tris­tețea și ne-am făcut prieteni cu criza, măcar pînă trecem rîul. Acum avem meniuri de criză, prețuri de cri­ză și, dacă nu mă credeți, puteți să întrebați de studenți: și anunțurile pen­tru dispozitive de copiat au a­ceas­tă opțiune inclusă.

Și acum, cînd toate mergeau ca unse și, brusc, Băsescu ne ia și criza de la gură, cui să ne plîngem și pe ci­ne să dăm vina pentru metehnele și e­șecurile noastre?

Anastasia CONDRUC