Cei 24 de îngeri și demoni

Pe Niccolo Paganini îl cunoști cel mai bine prin operele lui. Un violonist, compozitor talentat, de multe ori exuberant și care și-a hrănit sufletul printr-un mod de viață decadent, a lăsat drept moștenire o operă muzicală transformată într-unul dintre cele mai grele teste pentru orice interpret de vioară. Instabilitatea sa spirituală, cu toate emoțiile puse laolaltă, i s-a strîns cel mai bine în celebrul mănunchi al Capriciilor. 24 la număr, fiecare îți lasă cîte o „cicatrice” și-ți prezintă într-un mod al naibii de onest personalitatea tulburată a acestuia.

Pe 5 mai, la Filarmonica din Iași, publicul a auzit viața lui Pa­ga­nini dintr-o celebră vioară Stra­di­varius mînuită de Alexan­dru To­mescu. Cu abia un „mul­țu­mesc” timid rostit printre dinți, ar­tis­tul și-a invitat spectatorii să cu­noas­că frumusețea decandenței, ca par­te din turneul național Stra­di­va­rius „Paganini, înger sau de­mon”.

Pereții dezbrăcați pînă la stratul de ciment te dezarmează de cum in­tri în holul Filarmonicii, șan­tie­rul din fața clădirii și senzația de im­provizație ți se adîncește de cum observi crăpăturile din pereți, așa zise urme ale trecerii anilor. Pu­blicul, în număr mare, își în­dreap­tă pașii înspre sala de concert, iar cu toate locurile ocupate, vreo două sute de oameni au ascultat vioara Stravidarius din pi­cioa­re, fără să schițeze nici un semn de oboseală, enervare sau plictiseală.

Își aranjează mecanic fracul și se îndreaptă cu pași mici înspre par­tea dreaptă a scenei. Se înclină pu­țin, iar Alexandru Tomescu în­ce­pe îmblinzirea scorpiei. Și oricît de clișeistic ar suna, între el și Stra­divarius se simte un soi de co­muniune; e ca un menuet, un soi de flirt între cei doi, cine cui dă to­nul.

Despuierea sufletului

De la „Capriciul I” descoperi personalitatea vulcanică și instabi­lă a lui Paganini. „L’Arpegio” îți ara­tă că e nevoie de multă stăpînire de sine cînd trebuie să te joci cu toate corzile vioarei. Ca și cînd ar in­tra într-o transă, îl vezi pe To­mes­cu mișcîndu-și trupul, fiind par­că posedat de ritmul muzicii. Spectacolul vizual este întreținut de lumina difuză care cade pe ar­tist și de colajele video care se pro­iec­tează în spatele acestuia.

Un bătrîn din sală privește cu­rios înspre mîinile artistului, în­cer­cînd să deșlusească jocul degetelor  pe corzi, două rînduri mai în față un cuplu pe la 30 de ani își sorb unul altuia privirile în timp ce „al II – lea Ca­pri­ciu” se aude, iar copii care stau în spatele lui Tomescu trag cu ochiul înspre imaginile de pe ecran. Fiecare e în propriul lui univers, con­duși de demonii lui Pa­ganini, a­duși la viață de Stra­di­va­rius.

„Al III-lea Capriciu” co­che­tea­ză cu tine și te învîrte prin stări de nostalgie, spleen, neputință, te epui­zează cu un soi de tristețe, scrîs­nești ca și cînd ai simți pi­că­tu­ri­le de apă care-ți lovesc încet creș­tetul capului. Aceeași stare o simți și în al IV-lea, iar în ur­mă­to­rul deja, „Agitato” te dezbracă și te lasă în cea mai rece ploaie de toam­nă.

Exorcizarea lui Tomescu

Oricît de dezamăgitoare ar fi sta­rea actuală a Filarmonicii, trece­rea anilor n-a lăsat cicatrici a­dînci și pe sala de concerte, iar ope­rele lui Paganini s-au auzit mai bine ca niciodată. Publicul se su­pune maestrului, iar singurele in­tervenții sînt doar aplauzele dintre micile acte. „Lento”-ul celui de „al VI -lea Capriciu” îți dă acel fior pe șira spinării ajungîndu-ți în moa­lele capului, iar notele înalte atinse de Tomescu oferă o senzație cavernoasă.

Jocul între cei doi ia amploare. Cum spu­ne și artistul, simți un Pa­ganini care-și pierde răbdarea și care-ți com­primă timpul. In­ter­pre­ta­rea în sine este un test de forță pen­tru orice artist, iar apoi, toate cele 24 în aceeași seară e de fapt proba unei metamorfoze totale a emo­ții­lor compozitorului italian.

Conflictul interior al celui de „al VIII –lea Capriciu” a fost „ajutat” de proiecția a încă doi Tomești pe ecranul din spate. Bătălia, me­ta­fo­ră pentru jocul demonic al compo­zitorului, s-a simțit apoi și în cel de „al XIII –lea Capriciu”, numit si „Rîsul Diavolului”. Artistul a in­trat în mrejele compozitorului, a cedat în fața emoțiilor, iar din Stra­­di­varius se auzeau adevărate chi­co­teli și izbucniri înfundate de rîs.

Confesiunea compozitorului italian se termină într-un stil pur de­cadent. „Al XXIV – lea Ca­pri­ciu”, și cel mai cunoscut, vine ca pe o curățare de toți demonii, atît pentru compozitor, cît și pentru vio­lonist. Stradivarius le-a fost  un soi de terapeut pentru sufletele ce­lor doi, iar, în final, eliberarea vi­ne ca un foc mistuitor care-ți ar­de orice păcat. Pe 5 mai, Fi­lar­mo­nica a avut una dintre cele mai frumoase exorcizări ale muzicii.

George GURESCU