La marginea libertății

De cum intri în Transnistria, te simți ca într-un clopot mare, de a­lamă, cu limba ciobită. Străzile sînt măturate de vînt, iar oamenii, îm­prăștiați unde și unde cîte unul, par că au uitat să zîmbească. U­ne­ori ai impresia că imediat se vor pră­buși decorațiile gri de carton, că statuia lui Lenin va dispărea și că spectacolul „Înapoi în URSS” la care ai plătit un bilet de opt lei în vamă va lua sfîrșit. Dar locul a­ce­la, cărora unii îi spun „țară” sau chiar „patrie” există, deși unui in­trus îi va părea mereu incredibil tot ce se întîmplă acolo, de la ban­c­notele diferite, la rafturile mai mult goale ale unor magazine. Afundat în această butaforie e greu să îți i­ma­ginezi cum ai putea să duci o viață normală acolo, toate mă­run­ți­șurile ar trebui să fie, și ele, o i­mi­tație caraghioasă a re­a­li­tă­ții ca­re se întîmplă în „lumea nor­mală”.

Cu atît mai mult, cum ar arăta un jurnalist într-un loc ca acela, unde pentru sintagme precum „li­ber­tatea presei” toate urechile sînt astupate. Ernest Vardanean a fost arestat în aprilie 2010, de către autoritățile de la Tiraspol, sub acuzația de spionaj în fa­voa­rea Chișinăului. În cadrul unui pro­ces de judecată desfășurat fără martori, cu ușile închise, a fost con­damnat la 15 ani de în­chi­soare. Iar filmulețul în care acesta își recunoaște vina cu privirea în­gro­pată în pămînt și cu vocea stinsă n-a convins pe nimeni de cul­pa pe care i-a atîrnat-o Smir­nov de gît. Medvedev și toți înalții co­mi­sari din UE s-au ferit ca de ciu­mă de scrisorile și petițiile î­na­in­tate de rudele lui Vardanean. Pe 5 mai, în ziua în care spațiul ru­sesc sărbătorește un fel de zi a presei, Smironov „l-a iertat” pe Vardanean. Dar încă nimeni n-a garantat că mîine nu i se poate în­tîm­pla același lucru oricărui alt jur­nalist, într-un spațiu în care a­cea­stă meserie se face la fel de prost ca aici, dar din cu totul alte mo­ti­ve.

Anastasia CONDRUC