Păturele

Voi fi bătrînă și sclerozată și tot voi ști mirosul cearșafurilor din cămin. Și felul în care le simți cu pielea degetelor, un pic cam as­pre, dar destul de roase de vreme încît să se fi netezit în­tre timp.

Au aceleași culori, de zici c-a fost spălat Copoul cu ele și s-au cărat frunzele toamna. Cînd co­bor după altele, la camera de la parter, de lîngă baie, semnez în caiet orbește, cu ochii pe teancul de rufe proaspăt spălate, poa­te am noroc și găsesc ceva verde sau albastru. Odată, am gă­sit chiar și albe, cu un lan de flo­ricele por­tocalii împrăștiate pes­te ma­rea lăptoasă și parfu­mată.

Spă­lă­to­ria pare magică, între viziuni cu cinci paturi și cel pu­țin tot atîtea suflete fiecare, se a­flă camera mare cu faianță pe jos, unde mașinile de spălat pu­făie și duduie toată ziua. Iar prin­tre ele și printre mormanele de rufe se învîrte doamna în halat alb, cu co­cul aranjat, ridicat în vîrful ca­pului. Ea e stăpîna a­ce­lui sanctuar și trebuie să spui cîți­va „să­ru’mîna” sau „mul­țu­mesc frumos” dacă vrei să prinzi o clipă de bu­năvoință, strecurată printre cojile de semințe, dintre dinți.

Dar ultima oară m-a uimit. Cînd i-am trîntit peste morma­nul de rufe și boarfele mele, mi-a aruncat, mai mult într-o par­te: „o fetiță civilizată poate le strîn­gea păturele!”, ca apoi să se a­ple­ce, să le ia pe toate boț și să le îndese în mașina de spălat, gră­madă, de parcă ar fi fost mestecate și scuipate de un monstru u­ri­aș. N-am zis nimic, am lăsat capul în jos, mi-am luat cele mai hidoase și cele mai maronii cear­­șafuri și am tulit-o.

Urcînd scă­rile, mă întrebam de unde a­tî­ta co­rectitudine. Deși am observat că doamna avea do­uă ace înfipte în co­c și ochii ce­va mai în­guști.

Anastasia CONDRUC