Colecția de fapte bune

Mie nu-mi prea îmi place ideea de ONG. Nu dau bani pentru a­nimalele bolnave sau strîngerea de fel de fel de fonduri pentru plan­ta­rea de copaci. Nu-i cred. Nu am fă­­cut parte niciodată dintr-un ONG și asta doar pentru că, de cînd am venit în Iași, m-am săturat să tot arunc din poșetă pliante pe care le iau din milă pentru fetele care stau în față la universitate.

Nu-mi plac oamenii care se mi­­logesc. Cîteodată mă enervez cînd mă obligă pe stradă să le răs­pund lor la întrebări sau cînd se ui­tă în ochii mei și mă roagă să cum­păr servețele umede chiar da­că nu am nevoie. Nu-mi plac zîm­betele forțate și nici tricourile uniforme. Eu nu pot face fapte bune dacă mă împing alții de la spate.

Eu am propriul meu ONG, pe care mi l-am format singură, tocmai ferindu-mă de ceea ce-mi o­fe­ră ei. În loc să dau un leu care va a­jun­ge la copiii săraci dacă îmi cum­păr o bomboană, prefer să iau eu un covrig și să-l dau primului co­pil care îmi cere pe stradă. Nu merg să plantez copaci pe nu știu ce dealuri cînd pot să respect natura acolo unde e mai mult nevoie. Iar dacă vreau să fac o faptă bună am bă­trînica mea la biserică, pentru care am mereu un ban și o vor­bă bună.

Și asta pentru că primul sfat pe care l-am primit a fost să nu vor­besc cu străinii. Pentru că, după o faptă bună, mereu se ascunde o faptă rea. E inevitabil. Și ca să fiu înțeleasă, deseori nu-mi place nici să cedez locul în tramvai, dar o fac din obligația celor șapte ani de a­ca­să. Iar ONG-urile, ele dau bine la CV. Cît mai multe și cît mai di­verse.

Alexandra ȘANDRU