Agapia, a teia zi după Hristos

Printre rugăciunile care se spun la mănăstire în fiecare zi este un psalm al cărui adevăr a devenit obișnuință pentru călugări: în ochii lui Dumnezeu, o mie de ani lumești sînt ca ziua de ieri. Și timpul se trece obscur în zeci de îndatoriri mărunte și istovitoare, departe de frămîntări inutile. Povestea care urmează este o parabolă a deșertăciunii atemporale, în care durerile vieții dinainte s-au topit ca ceara în fața nădejdilor vieții viitoare. Maica Iuliana de la Agapia Nouă, Neamț, mi-a fost ghidul, unul simplu, smerit, dar nicăieri nu am auzit povești cu mai mult înțeles de viață ca la ea.

Ușile spre povești se deschid singure

Așa am descoperit-o pe mona­hia Iuliana Rădășanca: greșind o ușă pe care Providența o știa po­tri­vi­tă. „Satul” mănăstiresc al Aga­pi­ei nu mișca în după-amiaza aceea. Mai­ca bătrînă, stafidită cum trebu­ie să fie Sfînta Vineri, care co­bo­rî­se din autobuzul de Tîrgu-Nea­m­ț, se pierduse în cine știe ce cotlon. O ur­mărea din urmă mînia șoferului, ca­re tuna la „să-ți dea Dumnezeu să­nătate” cu “„așa faceți întotdeauna. Hai, jos, jos!” și numai nu-i dă­dea brînci.

În satul cu 141 de case monumen­te de interes istoric era liniște ca în calea turcilor. Nici cîini, nici mî­țe, cîte-o găină cîrîind înfundat, nici un bărbat. Călugărițele tulbura­te c-un „săru’ mîna” păreau să se smul­gă din altă lume ca să-ți răs­pun­dă „Doamne-ajută!” E greu la ele iarna, aerul de munte îngheață su­flarea, în casele de peste 100 de ani focul trebuie făcut cu trei zile îna­inte pentru oaspeți. De aceea, tu­riștii au obiceiul să vină în vizită va­ra, cînd florile ascund ulcerațiile vre­mii pe fața mănăstirii și-a acaretu­rilor. Iarna e un anotimp rușinos pen­tru Agapia, căci o despuiază ne­­cruțător.

Deja pierdusem speranța unui cul­cuș cald, cînd am întîlnit-o pe mai­ca Teodula. M-a lăsat stăpînă pes­te casa ei în cinci minute, cu toa­tă încrederea. Ce să-i fi furat? Bu­telia pe terminate? Cele 11 ghi­ve­ce de aloe? Soba de teracotă ver­de sau pămătufurile de busuioc?

În casa ei am greșit acea ușă și din prag am zărit niște picioare bă­trî­ne odihnindu-se pe-o bancă. M-am retras încurcată, am revenit să văd ale cui sînt și maica bătrînă care își făcea rugăciunile mi-a spus: „să te întorci!”. Am făcut-o și ce­le trei zile care au urmat s-au lu­mi­nat de harul poveștilor maicii Iu­liana, netulburate de curgerea tim­pului din „lume”, fără neliniș­ti­le nici u­nor termene limită hăr­țu­i­toa­re.

Mireasa miloasă cu secerea

Prima dată, a fost bolnavă de ti­fos. Patru săptămîni a bolit aproape de moarte și atunci i s-a și arătat fru­moasă, ca pentru copii ne­pri­hă­ni­ți: „era îmbrăcată toată ca o mi­rea­să, c-o batistă albă îmbrobodită, la față albă ca omătu’, frumoasă, și zice către mine: «îîh – cu mînuța ace­ea albă și frumoasă, cu niște de­ge­tuțe subțiri ca ața de papiotă –, îîh, te-aș lua, da’ te mai las. Nu mult, că tu nu trebuie să trăiești mult, c’așa-i de greu de trăit…Te-oi mai lăsa eu oleacă, dă ea din cap. Un an…Mai stă. Ei, hai și-oleacă. Da’ nu mult.» Avea o secere pe mî­nă, cînd am grăit eu cu dînsa, și-un pa­har în el c-o linguriță – acela era pa­harul morții, cu venin – și era ca sfîn­tu’ potir pe care-l ține preotu’.”

Moartea s-a ținut de cuvînt, în­cer­cînd-o, dar o amînă încă. În co­pi­lărie i-au extirpat un plămîn ală­turi de cel mustind de apă, și-a tăiat trei artere de la mîna dreaptă și a pier­dut „juma’ de ciubăraș de sîn­ge”, a fost operată de apendicită, a­poi la picior și ultima dată, i-au gre­șit tăietura din gît. De aceea o apu­că tusea cînd vorbește mult și tre­buie să mănînce „un dulce”. Își pu­ne la sîn punga de bomboane ca pe o bucată de zahăr din cauza că­re­ia a mîncat bătaie în mijlocul o­gră­zii la „advocatul” din Fălticeni, un­de era slujnică.

Vorbește cu frică de facerea de co­pii; mama a murit cînd a născut-o. Tatăl și-a luat altă femeie și-a scos-o pe ea din școală, s-o dea ajutor chiar la învățătoarea din sat, din Ră­dășeni. Îi păzea fetele de cîini cînd mergeau la grădiniță. „Doam­na îmi spunea: «stai și tu acolo, să te joci» doar și eu eram în mintea cop­chiilor.” La cucoana avocatului n-a mai avut parte de astfel de bu­cu­rii copilărești. O repezea din ori­ce, iar pe fata ei o răsfăța ne­mai­po­me­nit: „stătea în grădină unde era niș­te smeură și-n mijlocul ei făcea ba­ie de soare, dezbrăcată complet și mă-sa i-aducea mîncarea acolo. O chema Ileana, ca pe mine.”

În timpul acesta, avocatul o bă­tea peste picioare cu varga pe sluj­ni­că, să se suie într-un cireș cît mai sus, să culeagă tot. „Copacu’ cela încă mai trăiește; de cîte ori m-am dus la oraș, mă uitam: «mai trăiești, ci­reșule?»”

Să fi avut 12 ani, au urmat stă­­­­pî­ni cărora le-a pierdut șirul, dar de pes­te tot a căpătat „o sulă ș’un chiron” care i s-au oprit la inimă cu toa­tele. Se întoarce spre Maica Dom­nului cu Pruncul din icoană și i se je­luiește: „Ea e Măicuța mea, o vezi? Ea are să-mi fie advocatu’ la ju­decată.”

Învățătoarea umilinței

Pe pereții odăii maicii din Ră­dă­șeni se întinde istoria care contea­ză: „El e Sfîntu’ Ion Botezătorul și L-a botezat pe Acela” – împunge cu degetul în icoana de hîrtie sub­ți­rică. Regele, comuniștii, actualii, ei sînt altceva. „Am văzut odată la te­levizor, la autogară, cum o murit un împărat și cum l-o dus la groa­pă: fără cruce, fără prapuri, fără pre­ot, ca pe-un cîine.”

Maica e iconoma altui timp. A dat ceasul cu jumătate de oră îna­in­te și pentru rugăciunile de la cinci în­cepe a se pregăti cu o oră înainte – în timpul ceasornicului. Pi­cioa­re­le abia o îngăduie să facă 100 de me­tri pînă la biserica Adormirii Mai­cii Domnului, unde se duc că­lu­gărițele bătrîne. Vin ușurel, spriji­nite ori nu în brațe mai viguroase, șa­lele li se îndoaie anevoie pentru în­chinăciuni.

Ele au scăpat de datoria muncii fi­zice, atît. Cele cîteva maici tinere care vin la biserica din vale se pră­bu­șesc în metanii grăbite, cu fîșîit as­pru de veșminte largi și negre. Ele țin strana, îngrijesc candelele, fac curățenia care îmbracă într-o stră­lucire neștirbită interiorul.

Monahiile în vîrstă își caută băn­cuțele scunde pe sub strane. „Ai auzit c-a fost Prea’naltul la Vă­ratec? Care n-o să aibă buletin nou, cu 666, cu lasér o dă afară.” În li­taniile molatece ale glasurilor de fe­mei, în lumina puțină a înserării, cîte-o maică bătrînă începe să fo­șă­ie, lăsînd capul în piept. „O mie de ani în ochii lui Dumnezeu, ca ziua de ieri și ca straja nopții…”

„Dă-te mai încolo cu banca” și că­tre vecina: „miroase, cred că nu se mai ține, da’ tot vine la biserică” și habar n-au de unde vine izul ace­la ascuțit dulceag. E bătrînețea ames­tecată cu mirosul doctoriei pen­tru picioarele „delicate” ale mai­cii Iuliana, cum au remarcat doc­­torii la operație. Seara le face frec­ții cu gaz, dar ele se în­că­pă­țî­nea­ză să aibă puterea unui vițel abia fătat. Se încălzesc pe moment, a­poi se răcesc gheață. Pe drumul spre casă, din loc în loc, facem po­pa­suri în satul împietrit sub munți și tăcere. Maica recită ne­mai­po­me­nit poezia lui martie – Rapsodiile lui Topîrceanu –, apoi a lui aprilie și mai, poezii cu furnici milostive față de greieri și purcei care sfîr­șesc rău din prea multă trufie a ști­in­ței de carte. „Odată erau în­vă­ță­tori care te durea la inimă ce frumos spuneau și cîntau. Acuma lu­mea toată e plină de elevi, dar în­vă­ță­torii au cam murit.”

Părintele Cleopa i-a fost starostele de călugărie

Printre icoanele din chilie atîr­nă și-un tablou pictat cu naivitate: po­mi ca ciupercile înfloriți spumă de-a lungul unei alei, brazi forfecați verde-negru, două turle și-o clo­potniță – mănăstirea de la Rîș­ca, de unde-a plecat – „cînd eram și eu odată tînără, că doar mama nu m-a făcut bătrînă”. Era, în schimb, or­fană și „singură ca degetu’ pe Ceah­lău”, se ruga de stareța mă­năs­tirii ce tocmai se înființa să o pri­mească la călugărie și nu se pu­tea: „mitropolitul nu-mi dă voie să pri­mesc de-astea năcăjite”.

Pentru Ileana din Rădășeni nu avea cine să dea „zestre” 300 de kilograme de alimente. A ajuns să bată dru­mul mănăstirii Slatina, unde stă­rețea părintele Cleopa, în fie­ca­re sîmbătă se spovedea și-l ruga de-un cuvînt bun la Rîșca.

Într-o asemenea zi, în „duruit de căruțe”, a sosit stareța ne­în­du­ple­cată la Slatina: „primește-o mai­ca stariță, poate-i chemată de Sf. Neculai, că de-un an îmi scîr­țî­ie ușa, nu-mi mai ticnește.”

„Da’ ea n-are nimica, e și be­tea­gă de-o mînă, ce să fac cu dîn­sa? S-o pun paznic la vrăbii?” Pînă la ur­mă, părintele Cleopa a ho­tă­rît-o cu „o putină de 33 de kile de brînză de oi, un țuhal de 50 de kile de fă­i­nă de păpușoi, unul cu făină de grîu, 50 de kile de fasole și ceapă, zar­zavaturi cît o coșarcă plină”, plă­tite pe loc.

Stareța Nimfodora Baltag „era frumușică, avea dinți de aur, da’ nu se rîdea, nu făcea comicării, era cuminte și ne-nvăța și pe noi.”

O săptămînă s-a făcut că nici n-o vede la Rîșca. Ileana stătea la grajduri, cu vitele și maicile îi aduceau cîte-o strachină de mîncare. Dacă o zărea: „da’ n-ai plecat?”. „Da’ nici nu plec, să mă iertați că vă spun ca­te­goric.”

Atunci, văzîndu-i rîvna, s-a îm­bunat. Trei ani, maica Iuliana, du­pă numele nou, a trebăluit chiar la stăreție. Îngrijea cele 70 de lămpi cu gaz, făcea mîncare pentru oas­pe­ții mănăstirii în oale de 50 de ki­le, răzăluia, cîrpea și spăla din ca­me­re pînă-n cerdac, în fiece zi. Apoi a dat-o la alte treburi, hrănea 48 de porci și 260 de păsări, dor­mea la un loc cu cele 16 cloști de pui. „N-aveam cînd mă scărchina-n cap măcar, da’, așa cum era, mi-era drag ș‘am învățat și la școala mo­na­hală.”

Apoi a venit miliția cu ordin de la „Împăratu’ Stalin” și le-au scos pe toate din mănăstire cum se gă­seau, cu mîinile goale: „hai, hai, ieși, du-te, mînă caii mai repede!”.

S-au împrăștiat în cele patru zări, „acelea mai tinerele și mai pros­tuțe” s-au măritat, do­bîn­din­du-și osînda, căci „vai și-amar de-acela care-a fă­găduit și care n-a împlinit”. O lu­nă de zile, pînă s-a desființat com­plet Rîșca, maica Iuliana se în­tîlnea prin tîrg cu oameni care o cu­noșteau și-a întrebat ce mai este pe acolo. „Și-au zis: «acuma cîntă cu­cuveucile pe cerdac, numai cu­cu­veuci, nimic altceva».” Ea s-a în­tors în Rădășeni, dar cumnatul o go­nea cu „du-te la ceala, putoarea ne­curatului”, iar dacă a văzut așa s-a dat de-a dura să-și ridice „casă mare cu șandrama”, numai ea, cu mun­ca mîinilor ei și de bărbați n-a mai vrut s-audă o viață.

Despre Stalin a găsit scris că a­tunci „cînd o murit, s-o-necat su­fle­tul lui în lacrimile călugărilor și eu cred”. Tot într-o carte a găsit că „nu-i sufletește bine să ai de toa­te”, întocmai ca Iov, și-a venit, spre bătrînețe la Agapia, să fie în­gropată de maici.

Aici viața i se petrece de la o sluj­bă la alta, în nesfîrșita aș­tep­ta­re a morții de care nu are nici o tea­mă. Curge în făgașul unei alte frici, aceea de a nu prinde vremu­ri­le de apoi, cînd „are să ploaie în­tîi și-ntîi 40 de zile încontinuu, zi și noapte, cu apă, ca pe timpul lui Noe, pe-urmă cu broaște, pe urmă cu șărpi, ș‘apoi cu balauri, cel mai mic cît calu’”.

Și de cît timp se află la Aga­pia? S-a născut „într-o miercuri, la ora 11 la amiază, la 14 iunie 1921”, dar se încurcă printre ani și luni într-atît cît să se îndoiască de cîte zile mai are o săptămînă. Mă întreabă: „da’n ce an sîntem acuma?” Zic: „2003” „Aaa. Trei?”

***

Povestea unui om simplu

Undeva-n Arabia, pe atunci un om trăia
Iov anume, preacinstit, drept cum nu s-a mai pomenit.
El avea vreo șapte fii, fete trii și bogății
Mii cămile, mii de oi, sute de pe­rechi de boi
și asini nenumărați și-o mul­ți­me de argați
Din-nălțime Sfîntu’ Tată
Lui Satana-i zice-odată
Îl cunoști pe Iov de jos?
Slujitoru credincios?
Dar Satana glăsuiește: nu-n za­dar el te slujește
Tu l-ai binecuvîntat, bunuri și copii i-ai dat
Ia încearcă-a-l părăsi, să ve­dem, ți-a mai sluji?
Zice Tatăl cel ceresc:
Iată, te împuternicesc
Ia-i copii și avuții
Sufletu’ curat să-i fie
Dar Satana ne’ndurat, mii de gre­utăți i-a dat
Iov pe toate le primi și pe Dom­nul îl slăvi
Zicînd: binecuvîntat fie Cel care mi-a dat
El mi-a dat, El mi-a luat, al Lui nume lăudat
De acum și pînă-n veac

Dacă el a avut zece copii și i-a ars casa pe ei, Iov a stat șapte ani pe cenușă, iar nevasta s-a dus și-a stat la o vecină. Atunci Satana s-a fă­cut rege, a venit la femeia lui și zi­ce: „doamnă, nu vrei să-mi fii ia­răși împărăteasă? Eu sînt îm­pă­ra­tu’ la tot pămîntul și am fost prie­ten cu Iov, dar el a fost neascul­tă­tor”. Iar Iov era bun la Dum­ne­zeu și știa că necuratul te învață să faci numai rele. Satana zice: „Hai, pof­tim la trăsură!” și avea trăsură de aur, cu caii de aur. Da’ zice fe­meia: „mă duc să-ntreb de Iov, să văd ce-a zice el.” Iov îi zice: „nu te duce! Dacă te duci, fă cruce și spu­ne: «Doamne-ajută!» cînd por­nești, da’ eu îți spun să nu te duci.” Și Necuratu’ i-a luat de prin gînd să facă cruce. S-a suit în tră­sură și-a mers șapte ani, a mers pe-o cîmpie unde era numai cer și pă­mînt, iarbă și ceriu, nu era pă­du­re, nu era casă, nu era nimic, ni­mic. Într-un timp, „mirele” se dă jos, se-apleacă mai încolo pentr-un in­teres personal și se dă și ea jos oleacă. Și cînd se suie înapoi în tră­sură, atuncea i-a dat Dumnezeu prin cap: „fă cruce și spune «Doam­ne-ajută!» cum ți-a zis Iov.” Ea pune mîna să se suie și fa­ce cruce. Cînd a zis „Doamne-ajută!”, a dispărut și trăsură, și mi­re, și cai, tot, într-o clipeală de ochi. Și s-a așezat jos, pe iarbă, și-a plîns, și-a plîns, pînă cînd a făcut băl­tiță de lacrimi acolo.

Atunci, Dumnezeu cel Mi­los­tiv și Îndurat care-a fost prieten cu Iov – nici cu dînsa nu era rău – a trimis pe alți prieteni de-ai lui Iov care-au venit cu avionu’ și-ate­rizează unde era ea și zic: „Da’ ce-i cu matale aici? Cine ești?” „Eu-s soția lui Iov, am fost, nu mai știu dac’ a murit….a ars casa pe copii, nu mai știu nimic.” „Daaa? Ești soția lui Iov? Suie-n a­vion și hai cu mine” – în avion îi ca și-n autobuz. Cînd ajunge la Iov, el încă nu murise, abia sufla. Și-atîta au plîns…Ea l-a sărutat că l-a văzut viu, măcar că abia ră­su­fla, și-apoi zice că:

A văzut Domnu’ Iisus

A văzut pe-a lui supus

Și la bine și la rău, dînd slavă lui Dumnezeu

datu-i-ar averea toată și copii ca altădată

și-a fost binecuvîntat pe pămînt cît a mai stat”.

Încă 30 de ani a mai stat pe pă­mînt, a fost iară gospodar, l-a fă­cut sănătos și pe dînsul, și pe dînsa vo­ioasă, și-apoi i-a luat Dum­ne­zeu pe-amîndoi la El.

***

De nedumerire, am așteptat o zi ca să întreb de unde erau avioa­ne în vremea lui Iov.

„Da’ ia spune, ce lucru pe ca­re-l gîndește Dumnezeu nu se face pe loc?”

Surparea timpului peste sfinți

Urcam într-o zi de primăvară pă­relnică muntele spre Agapia Ve­che, cu un important mesaj de la maica Iuliana către maica Se­ra­fima: „îți doresc sănătate și, da­că te îngăduie timpul, mai vină pînă-n vale.” Ele două se cunosc din ti­ne­rețe, de la mănăstirea Rîș­ca.

Călugărițele cu plasele pline de pește pentru săptămîna dinaintea luminatului post urcau agale, lun­gind drumul cu vorbe șoptite cum­pătat. Așa mi s-au părut a fi toa­te: nesigure și sperioase în lu­me, dar amețite, în același timp, ca-ntr-o beție, de zgomotele și vier­­muiala ei.

Una mi-o aminteam mai bine, în autobuz. 18 ani să fi avut, fața toa­tă o lumină. Cu ochii-n pă­mînt, asculta minunată un vals șchiop ieșind dintr-o cutie muzica­lă chinezească, pe care doi bă­ie­tani cred c-o deschideau, pervers, anume pentru ea. Pe urcuș, nu peștele cîntărea greu, cît lumina și impresiile „din vale”.

Maica Serafima s-a retras la Aga­pia Veche acum 25 de ani.

Deși e-aproape de bătrînețe, fa­ce parte din obște, respectă rîn­du­iala, muncește. Straiele lungi, care bat spre maroniu, o înfășoară ca-ntr-un fuior. Încearcă să pă­trun­dă pînă-n suflet cu ochii ei al­baș­tri, să vadă dacă asta te în­deam­nă spre mănăstire, gîndul că­lugăririi. Are dinți de porțelan – o parte, cîțiva auriți, dar tocmai sin­gurul colț de măsea rămasă ne­s­coasă o încurcă la citirea psal­mi­lor: „o mie de ani în ochii lui Dum­nezeu ca ziua de ieri și ca stra­ja nopții…”

Spune cei 40 de „Doamne mi­lu­iește” ai rugăciunilor în­ce­pă­toare pe degete, fără să rătăcească gîn­dul la numărători. Soarele intră-n biserică, dar nu poate po­po­si multă vreme pe sfinții care stră­lucesc în picturile noi ca mi­ru­iți, lunecă.

Aceasta este a treia mănăstire Aga­pia din Deal, de cînd, în seco­lul al XIV-lea, cuviosul Agapie a ri­dicat în locul numit Livada Pă­rin­ților un schit de lemn.

A doua biserică, de piatră, ctito­rie a lui Petru Rareș, a fost „cîr­nită la vale” de cutremurul din ’77 și dărîmată din temelii du­pă 1990.

Pe terenul îmbibat de apele frea­tice aflate la mică adîncime, bi­serica de azi, încorsetată-n solzi de lemn, pare să fie înfiptă în mun­te pînă la a doua venire a lui Hristos.

Dar socotelile lui Dumnezeu nu pot fi iscodite de oameni. Aces­ta-i și răspunsul maicii Se­ra­fima la întrebarea despre mă­năs­tirea înghițită de pămînturi pe mun­tele Măgura.

Se spune că s-a întîmplat într-o noapte de Înviere, iar monahii mu­tați la Domnul s-au făcut cu to­ții sfinți. Se pare că era chiar schi­tul lui Agapie.

Din 21 de schimnici, doar ace­la care bătea toaca a scăpat cu via­ță, pentru a povesti minunea. Mul­tă vreme, crucea bisericii singură a dăinuit deasupra pă­mîn­tu­lui, pînă cînd un arheolog ne­să­bu­it s-a încăpățînat să facă săpături și a fost sufocat, la rîndu-i, în ma­luri. Alții spun că totul s-a în­tîm­plat în timpul unui atat tătărăsc, cînd rugăciunile fierbinți ale că­lu­gărilor L-au înduplecat pe Hristos să-i ocrotească astfel.

Și tot „în vremea aceea”, pe care nimeni n-ar ști s-o numească exact, a mai fost o mănăstire pe munte; o mie de călugări număra.

„Și fiecare călugăr avea căsuța lui și la poartă un scăuieș unde își fă­cea rugăciunile. De aceea îi spu­nea «La scaune». S-a scufundat și aceea”, iar pe locul ei, azi, sînt fînețe grase.

„Cînd a fost, a fost, da’ o fost”, avea să spună maica Iu­lia­na, iar maica Serafima să în­tă­reas­că: „da’ și terenu îi tare alu­ne­că­toriu”. Unele ca acestea le de­pă­nam în biserica cu sfinți „noi” de la Agapia Veche și maica mai spu­nea că „strada care duce la Rai e toată din marmură”, iar de-o parte și de alta, în copaci, pă­să­ri­le cîntă cu glas de om „Slavă Ție, Doam­ne!”. Drumul pe munte în­tre Aga­pii e abrupt, el a silit pe mo­nahi să pă­ră­sească sălașul de sus.

Ana-Maria FLOREA

IAȘI, martie 2003

Autoarea acestui reportaj a fost nominalizată la Galele Clubului Român de Presă 2003