Pe urme de poveste – Urme în zăpadă

Cine nu se întreba în frageda tinerețe, în momente de fe­ri­ci­te presimțiri, unde o să fie pes­te un an, doi, zece, ba și mai de­parte? Garantez că în pri­mă­va­ra lui 2003, pe vremea ba­be­lor care leapădă cojoace, mă îm­­bătam cu astfel de închi­pu­ieli la Agapia, sub un soare pe ca­re și acum îl simt în piele, fă­ră să bă­nuiesc că aveam să dau în scurt timp ghioceii pe ­por­tocale și alte miresme tari.

Nu mai știu cum de aflasem despre Agapia din deal intrată în pămînt, ce-i sigur e că zvo­nul ace­la de reportaj m-a smuls din Opintica afumată și cît ai zice peș­te m-am și înființat în auto­ga­ra înțesată de papornițe din Tîr­gu-Neamț. Un televizor atîr­nat într-un cui dădea ști­ri­le pe ziua aceea și un gînd răz­leț des­pre deșertăciunea vîn­zo­­le­li­lor lu­mești și altele la fel de o­țioa­se mă fereau de plictis, în timp ce aș­teptam autobuzul hîr­bu­it ce m-a depus la poarta mă­năs­tirii.

Urmarea se cunoaște, vine mai mult sau mai puțin detaliat în reportaj. Am stat la Aga­pia vreo trei zile, dar mi-a ajuns cît să adun niște amintiri pe ca­re, la vreme de gînduri su­pă­ră­toa­re, le folosesc și azi drept amu­lete. Dintre toate cea mai dragă mi-e aceea în care mă văd ur­cînd pe soa­re la Agapia veche, pe o po­te­că de zăpadă bătucită, fără să-mi fie frică cîtuși de puțin de singu­rătatea pădurii încremenite. Simt în nări mirosul de gaz cu care își frec­ționa picioarele mai­ca Iuliana ca să poată mer­ge la slujbe și o văd recitînd din Topîrceanu, cînd mintea mea n-are loc nici măcar pentru eve­ni­mentele de ieri. Mai adulmec mi­rosul de lu­mînări și de zi nou-născută la utreniile care erau o nesfîrșită torpoare, undeva în fundul bi­se­ricii, cel mai ni­merit pentru jurnaliștii pă­că­toși. Regret însă că n-am dat de Zoe Du­mi­tres­cu-Bușulenga la Văratec. Am bătut la ușa că­su­ței ei de dumbravă minunată, la care ajun­geai trecînd pe lîngă un strașnic ză­vod, pe un podeț mi­niatural, îm­blănit în omăt. Era la Bu­cu­rești, la niște consul­tații, și nici n-am mai cunoscut-o.

Reportajul de la Agapia e u­nul din acelea care îi în­drep­tă­țeau pe colegii de redacție să mă tachineze cum că nu pot scrie decît despre ce-mi place. Dar ce-aș fi căutat la Opinia, dacă nu?

Ana-Maria FLOREA