Zburătoarele

Nu e deloc frumos ceea ce fac ele. Nu, nu. Se întîmplă exact atunci cînd, machiată și aranjată frumos, cobori Copoul grăbită, cu telefonul lipit de o ureche și cu mîinile cotrobăind prin po­șetă, într-o imitație șchioapă a ce­ea ce se numește „bussiness la­dy”, încercînd, în felul acesta, să ignori cu stoicism replicile ins­pirate ale șoferilor din BMW-u­rile și Mercedes-urile mai „ac­ce­sorizate” decît tine. Îți iei vi­te­ză, inspiri adînc și pornești la drum cu eroism, ca într-o bătălie din ca­re nu știi dacă vei ieși cu re­verul sacoului curat sau nu.

Pentru că le place – poți să juri asta – să se uite de sus la tine, prin­­tre crengile încîlcite ale co­pa­cilor, să te strige în modul a­ce­la bizar în care o fac de obicei, un soi de bîrfă mai ritmată și de ne­în­țeles, din punctul tău de ve­de­re. Uneori, ai impresia că aș­teap­tă cu nerăbdare să ieși din că­min sau din facultate, te pîn­desc șme­che­rește cu ochi mici, bul­bu­cați și aripile pregătite pentru zbo­rul de­cisiv, în care va a­vea loc bom­bar­­damentul. Ah, cît le dis­pre­țuiești! Mai ales dacă nu ești sin­gu­­ră, ci însoțită de vreun ca­valer fe­roce, care abia așteaptă să te des­coase la o cafea. Atunci chiar ai impresia că sînt, de fapt, niște concurente camuflate, fete sau fe­mei de care n-a pomenit vreun bărbat vreodată și care, de ciudă, tremură de plăcere cînd își folosesc singura armă la în­de­mî­nă. Și cînd cade, vai, și se pre­lin­ge printre firele-ți de păr sau pe umăr sau pe brațul pe care l-ai în­colăcit în jurul cavalerului, în­juri, în gînd, de mama focului. Te rogi să nu observe nimeni, să nu rî­dă de tine în hohote, să în­de­părtezi rapid resturile de subs­tan­ță gelantinoasă rușinoasă și să a­jungi, aparent victorioasă, pînă în Fundație, cu un zîmbet larg și netrucat pe buze.

Iluzii. De obicei, cînd îți pun ciorile de pe Copou gînd rău, nici o umbrelă nu te poate salva de ploaia cu picături albicioase, în­dreptată, știi tu sigur, numai asupra ta.

Lina VDOVÎI