Lenea, pe anotimpuri

De cînd a dat căldura, nu mai fa­ce nimic. Și cum ar putea să stea în să­lile prăfuite ale bibliotecii, să în­ve­țe sau să piardă cîte patru sau șase o­re pe zi la cursuri plicticoase cînd a­fa­ră e așa frumos, de-ți vine să-ți dai și tricoul jos și să alergi zîmbind pe Copou. Nu, acum e scutit de toate. Căldura e avocatul care-i asigură i­mu­­nitate academică, tovarășul bun care-l scoate la plimbare spunîndu-i „la­să că ai timp și mîine sau poi­mîi­ne de proiectele alea” și fata drăguță care-i face cu ochiul de la geamul ca­fenelei pe lîngă care în mod normal ar trece absent în drum spre faculta­te. Primăvara este, pentru studentul nos­tru, anotimpul perfect pentru le­ne­­veală.

Adevărul e că nici înainte nu fă­cea mare lucru. Da, pierdea timpul cu grație. Păi cum ar putea să se concen­treze să scrie un eseu sau să ci­teas­că de două-trei ori un curs, cît să re­țină ceva, pe o vreme mohorîtă ca acum o săptămînă, unde numai de­pre­siile postadolescentine-și aveau lo­cul? Sau ca acum o lună, cînd do­bo­rît de frig se gîndea numai la vinul fiert din prima cîrciumă studen­țeas­că și pe ce colegă o va mai bulgări a do­ua zi, întîrziind-o la prima oră. Nu, iarna nu e anotimpul învățatului, poa­te în cel mai rău caz al meditatului a­su­pra propriilor probleme. Nu, iarna e vreme de stat în casă, de făcut co­pii după cursurile colegilor și nu­mă­rat restanțe. Doar vine după toamnă, acea perioadă tristă în care e nos­tal­gic după vacanța care doar ce-a tre­­cut, fe­tele ale căror nume nu le mai știe sau numere de telefon pe care nu le mai gă­sește și prietenii noi pe care nu-i va ui­ta niciodată, dacă doar ne-am a­min­ti cine sînt.

Iar vara? Vara singurul curs pe ca­re-l urmează e cel al banilor din por­tofelul lui spre altele mai groase.

Ioan STOLERU