Sarea e pe gratis

Așa se întîmplă cînd ajungi la spartul tîrgului, prinzi ce-a rămas și ce s-a adunat cu mîna din tigaie. Nu-i nimic, oricum băieții de la ceaune sînt numai sos, din cap pînă-n picioare, le lucesc la soare numai ochelarii așezați pe co­zo­rocul șepcii negre.

Iar la coadă pentru tocănița lor, așezați în jurul unui gard de plastic improvizat se bat cu coa­tele, tacticos, înfometații Iașului. Mă duc și eu. Mă așez după doi băieți de la SalubrIS, îi recunosc după uniformă: costumul verde și fesul negru ridicat pe vîrful capului. Dar tot e prea mult pînă îmi vine rîndul, iar oala se golește cît ai înghiți în sec o dată. „Dar n-ați mai luat?”, mă întreabă un tip în geacă neagră care stă în spatele meu la coadă. „Eeee! Atunci trebuie să luați fără rînd. Băiatu’, dă aici la domni­șoa­ra, că ea n-a mai gustat!”, îi face semn unuia care se învîrte printre ultimele li­ghene cu mîncare țeapănă deja. Mă mă­soară o clipă, ca să-și dea seama da­că merit, apoi îi strigă ceva colegului responasbil cu polonicul. În arabă.

Se întoarce și colegu’ și-l ghion­teș­te pe celălalt rîzînd. Apoi întinde o farfurie albă spre mine și face semn cu ca­pul. Purtate pe toate mîinile cu atenție, ca să nu se verse sosul, rămășițele re­cor­dului ajung la mine.

Puiul solitar

Cam sărat. Dar am stat la coadă pen­tru tocănița de pui și ciuperci scăl­dată în ulei, un colț de pîine și o furcu­liță de plastic, nouă, așa că nu mă alint și mai înghit cîteva feliuțe de legumă.

Colegul meu de farfurie pescuiește și o bucățică de carne de pui, singura, și în­fige furculița în ea, victorios. Dar lo­cul pe care ni l-am ales nu ne priește, stăm lîngă un cort alb, în picioare, cu farfu­ria în mînă, iar pe lîngă noi trec cei ca­re se mai pun o dată la coadă. Se uită atent în strachina noastră boțită, zici că unul dintre ei va băga mîna și va lua o ciupercă, așa, să guste și el. Brusc, îmi amintesc că am mîncat la prînz, așa că mă gîndesc să fac un bine și să pasez restul celor mai flămînzi ca mine.

O băbuță într-un palton verde și ros, înaltă cam pînă la cotul meu, nu poate în nici un chip să ajungă peste umerii celorlalți, ca să se așeze și ea la rînd. O întreb dacă nu-mi vrea porția. Nu, că n-are voie, așa i-a spus doctorul, apoi îmi întoarce spatele și continuă să se îm­bulzească, disperată să ajungă printre primele rînduri. Un tip cu fes și geacă de jeans roasă nu e chiar așa de preten­țios. Zice „bogdaproste” și o șterge de la fața locului. Mă gîndesc să mai fac o tură printre corturi, poate mai prind ce­va, dar o voce din difuzor anunță că în­­cepe concursul de spălat vase. Așa că, vorba cîntecului, aicea nu-i de mine.

Anastasia CONDRUC