Scribul lui Masson

AURORA este tot, un tot ex­ha­ustiv și indestructibil. Este ero­tism cu bucle de aur și șoaptă constan­tă care ajunge fugar la urechi­le călăilor înainte de căderea fa­­ti­di­că a securei. Este ființă și statuie, templu, stafie a veacurilor și ți­păt al condamnaților la moarte în­gro­pați în propriile lor dune de nisip, cu tot cu oase, carne, sînge și la­me­le roșiatice ale crimelor minții care au asmuțit deșertul asupra lor.

Michel Leiris, un tînăr învolburat în mișcarea suprarealistă, cînd a scris romanul, (pe care avea să îl publice abia cu 20 de ani mai tîr­ziu, în 1946) capturează de­mo­nii in­teriori în temnița unui deșert sterp, pătat doar de neființa neantului ca­re înghite viul, în nopți de în­do­ia­lă. În mansardele mucegăite ale min­ții, „timpul trece alunecînd în paralel cu dalele, curgînd de-a lun­gul coridorului și urmîndu-i ser­vil conturul pînă la cele mai im­pro­babile unghere”. Omul este as­cet derizoriu al psihicului său si­nu­os, iar oroarea și supliciul către zei vin doar să-l salveze din consis­tența de granit a statuilor din jur ca­re-l amăgesc în jocuri perfide că-i împărtășesc umanitatea carnală.

Textul, încărcat de comparații som­ptuoase, curge în secvențe ca­re se leagă ca vergile unui lanț cu zale stranii, unele încruntate, ran­chi­unoase și pline de dezgust, altele îmbătate într-un fericit a­ban­don de sine.

Romanul-simbol „Aurora” al lui Leiris încearcă să unească într-un singur element complet concretul și inefabilul ființei umane, ca într-un mojar în care se catalizează de­o­potrivă mucegaiurile putrezite, a­dierea deșertică a nisipului și la­me­­le unui pumnal cu trei tăișuri. Pes­i­mismul este un zgîrîie-nori cu opt­zeci de etaje, moartea și ființa se întrepătrund, ca la final, pasta cu o consistență in­des­criptibilă să re­u­neas­că un chip de granit cu ochi în­sîngerați care să-și strige fără pre­get numele pes­te milenii: „AU­RO­RA”.

Alexandra PANAETE