Setările dintre ani

S-ar zice că își ține anii închiși într-un televizor cu ecran mic, bom­bat. I se dăduseră ochii cu imagini alb-negru și se grăbea să nu o piar­dă pe crainica în costum alb care a­nunța ce se întîmplă prin țară. A­pă­sa îndelung butonul negru din mij­loc și apoi se retrăgea în fotoliu con­vins că nu îi scapă nimic.

Și acum îl găsești cu tele­co­man­­da în mînă, în picioare, dîrz, fa­ță în față cu televizorul, butonînd pî­nă i se schimbă canalul. Mai uită de­getul pe tasta volumului, dar da­că e vreo cîntăreață în costum popu­lar cu zîmbet larg, bogat, aproape că nici nu îi pasă de puzderia decibe­­lilor. Îl sună nepoții de obicei sea­­ra, cînd îl știu potolit în casă. I-au spus clar: pe „verde” răspunzi. Aș­tea­ptă neîncrezător să le recu­noas­că gla­sul și apoi izbucnește ta­re, pre­ci­pi­tat, strigînd cît îl ține gura în micul aparat. Au venit odată și i-au arătat imagini mari, clare, cu ziua lor de naștere. Pentru o clipă a cre­zut că i-a dat la televizor cu tot cu tort, cadouri și felicitări. Aveau lap­topul cu ei și pocneau scurt o su­prafață mică, plată, care mișca fo­to­­gra­fiile în stînga și în dreapta. Cînd i-a lăsat singuri, au început să schimo­nosească fețele din poze, de­for­mîn­du-le în toate părțile și co­lo­rînd un ochi albastru și unul roșu. Au în­chis Photoshopul și l-au chemat re­pede să o vadă pe fiică-sa pe webcam. Era mai întunecată și mai tra­să la față, prinsă într-un pătrat mic în colțul ecranului. I se umezeau o­chii și parcă nu vroia să i-o mai a­ra­te așa palidă și bolnavă. Au spus că ea uitase să facă setările de lu­mi­nozitate și de contrast.

Se simți dintr-o dată înfrînt. De multă vreme știa că are de îndurat o revoluție pe sticlă, dar niciodată nu s-ar fi gîndit că taman lumino­zi­tatea l-ar putea întuneca.

Adelina FULGA