Unde colindele sună mai dulce

Îl așteaptă cu toții pe Ștefan de jumate de oră. Nu mișcă ni­meni nici un deget fără el. S-au a­șezat mai întîi în trei rînduri, fix ca la cor, dar rîndurile s-au des­trămat așteptînd și s-au tran­sformat în grupuri mici, dis­persate pe interese: colo vor­besc despre mașini, dincolo des­pre fete. Dar cel mai mult despre alegeri, subiectul cel mai aprins și cel mai dezbătut de ba­sarabeni. E marți seară și șe­dința de azi va fi una specială.

Ușa sălii B113 se izbește de pe­rete și în interior răbufnește glo­rios Ștefan. E îmbujorat de fri­gul de-afară și are înșirat pe fa­ță un zîmbet, de la o ureche la alta. Nimeni nu îndrăznește să-l apostrofeze, iar el se înfige fă­los în fața tuturor și bagă mîna în buzunaru gecii. Cu un gest de magician scoate de-acolo un flu­ier de lemn negru, îl duce la gu­ră și începe o melodie alertă, pe care o prind din mers fetele din cor.

„Auzi mă, da parcă era în re mi­nor data trecută”, îi strigă Radu, cel care proiectează glu­mele din spatele colegilor. El e a­gentul provocator. Chiar în mo­mentul în care toți încep să cîte lin „covorul alb se-așterne ia­răși”, cîteva fete o zbughesc a­fa­ră cu mîinile la gură. Revin cu mutre supărate peste două mi­nute: „Radule, noi nu mai cîn­tăm dacă ne gîdili!”. Se așază la loc și melodia începe să cur­gă parcă mai bine. Ca să sune și mai frumos, Dumitru a decis să tacă. Mai bine face o listă de pre­zență, ca să știe cine cine mer­ge săptămîna viitoare cu colinda pe la profesori și, poate, pe la prietenii lor de la Oficiul Român pentru Imigrări din dealul Copoului. Apoi cîntă colinda lor preferată, cea cu „pa­pușii de fier”, care, îmi ex­pli­că Dumitru, vine din Moldova, dar nu de peste Prut.

Anastasia CONDRUC