Cînd s-a prăbușit avionul de aur

„Trebuie s-o găsiți pe Maria.” Mo­șul de la prima crîșmă din Dancu îmi arată cu mîna spre ca­sa cu geamuri cu lumină roșie, cu u­șile deschise vraiște, din care ie­se un fum gros, împrăștiat în în­tu­ne­ric. „Maria șăfa!”, îmi strigă din urmă, apoi se întoarce la be­rea sa și la discuția cu celălalt moș făr-un dinte.

Încă doi pași și drumul nu mai este asfaltat, de aici începe o altă ma­hala. La prima poartă, mai în­treb odată de Maria. „Maria a mu­­rit”, îmi spune o țigăncușă tî­nă­­ră cu un copil zvăpăiat în brațe. Din întuneric răsar unul cîte unul vreo zece puradei de toate vîr­ste­le, care mă iau cu ei, în deal. A­jun­gem la poarta deschisă, mă la­să acolo, cu cîțiva „străjeri”, iar u­nul o zbu­gheș­te în casă. Iese în­apoi cu o fe­me­ie de vreo 50 de ani, cu fusta nu­mai mărgele și cu do­uă cosițe îm­pletite cu cîrpe ro­șii ieșindu-i de sub batista înflora­tă pe care o ține simbolic pe creș­tet. Se șterge pe la gură de untură și îmi zîmbește cu toți dinții, pie­lea îi este netedă și smolită. „Vrei o bere, o pulpă?” și mă poftește în ca­sa ei, „hai să vez cum trăiesc ți­ganii.”

Maria a venit din Italia acum două luni. În camera cu pereți verzi și roz, mă așază între cele pes­te 30 de perne cu sclipici, de toa­te culorile. Strînge repede cî­te­va boarfe uitate și le bagă sub o per­nă. Se așază în fața mea și în jurul ei încep să se adune cîteva fe­te cu copii în brațe, un bă­ie­țan­dru mai răsărit și vreo cinci copii care par proaspăt scoși din sobă. Cînd aud cuvîntul „scandal”, toți cas­că ochii și se trag într-o parte. Maria se bate cu pumnul în piept: „noi sîntem țigani cu­minți!”. Nici cuvîntul „expulzare” nu îi este pe plac. Țiganii vin acasă pe două căi: „cu autocaru’ ori cu avionu’”. Ultima oară și ea a venit cu a­vi­o­nul, că au prins-o pe stradă și au trimis-o acasă, dar nu i-a dat ni­meni 300 de euro, așa cum fă­ceau francezii. Înapoi nu se mai du­ce, că trebuie să stea acasă, să fa­că de mîncare. „Az’ am luat ajuto­rul so­ci­al” și îmi arată spre ma­să, unde se odihnesc sticle cu ulei, doi saci cu cartofi și baxuri cu pul­pe congelate. Îi ajunge exact pen­tru o lună, ca să hrănească cele un­spre­ze­ce guri flămînde și gă­lă­gi­oase ca­re roiesc în jurul ei. „Le dau pul­pe, cartof, bulion, să creas­că!”

Italia miroase urît

Pleacă prin casă și mă lasă cu no­ra ei. Aceasta ține în brațe un copil de vreo opt luni care roade un os de găină. O cheamă Mihaela și nu prea vorbește românește. A­re 22 de ani și trei copii, iar soțul ei e „în oraș, cu băieții”. Ea a fost de două ori în Italia și peste o săp­tămînă pleacă din nou. Cînd o în­treb cum e în Italia, nu spune ni­mic, doar strîmbă din nas, de par­că i-ar mirosi a hoit. În schimb, știe cifrele: cei care lucrează fac pînă-ntr-o mie de euro, iar cei ca­re „fac cerșeli și ciordeli” trec de două mii.

Revine Maria și mă pof­teșe pe o canapea de piele ro­șie și al­bas­tră. Dă o parte a fustei roșii la o parte și scoate un teanc de cărți tarot. „Ghiceam și în Italia. Nu la ’ta­li­ence, că ele nu înțeleg ce le spun, numa’ la româncele noastre.” „Să știi că ea dă bine”, sare și no­ra cu re­c­la­ma, iar cînd le spun că n-am bani, dar că aș putea să vin sîm­bă­tă, mă fac să promit că le aduc și o ojă ro­șie, la fel cum am pe unghiile la ca­re s-au holbat toată seara. Îmi spun să vin mai re­pede, ca să nu fie plecate deja, iar cînd să ies pe poartă, Maria îmi mai servește o­da­tă zîmbetul ei cel mai frumos: „da’ n-aveți cu ce să ne ajutați, nu?”

Anastasia CONDRUC