Prescripție cu voce tare

Nina există, se dezvoltă și res­­piră printr-o scriitură albă și e con­­știentă de asta. „Este o con­ști­in­­ță organică, mă gîndesc la cre­ie­rul meu, la substanțele lui moi, la miile de ramificații care mă fac să mă îndoiesc; mi-e frică să nu al­terez acest mecanism, «mîna li­be­­­ră», mîna care povestește. Mi-e frică să pierd totul, să plasez su­­biectul fără verb.

Mi-e frică să-mi destrucuralizez limbajul”. Ni­na nu există prin ea însăși. E­xis­tă prin miile de imagini care i se perindă prin fa­ța ochilor min­ții. Derivă în fi­e­ca­re clipă în trecut, dintr-un ma­so­chism spiritual de care are ne­vo­ie pentru a se cu­ră­ța de toate scîr­bele care îi pă­tea­ză prezentul și care o îm­pie­di­că să se gă­seas­că.

Asta e mereu cel mai greu. Să își dea seama dacă Prietena e a­­co­­­lo în realitate și nu e un pigment al propriei imaginații. Dacă o­chii ca­re o privesc constant de undeva de afară sînt ai ei sau ai Doc­to­riței, care o analizează cînd stă în­tinsă pe canapeaua a­ce­ea. A ci­tit undeva că există oa­meni cu per­­so­nalități multiple, că în a­ce­lași trup pot să existe cinci per­so­na­li­tăți și de atunci nu poa­te să nu pu­nă la îndoială sîn­ge­le și su­flul gre­oi al prietenei. Scri­e gîn­dind și gîndește scriind și îi e frică de a­min­tirile din Rennes și din Alger. Cînd era un co­pil, Pri­­etena nu o tulbura și Ba­­le­ri­na nu îi furase inima și su­fle­tul pen­tru totdeauna.

„Vo­cea gîn­­­durilor” se în­chea­gă sub for­­ma unui flux circular de inferen­țe, pleacă dintr-un punct și par­cur­­­­ge un labirint sinuos al pro­­pri­i­­lor frustrări reprimate. Este o car­­­te fără paragrafe care transcri­­e u­na după alta, fără ciorne sau pla­­­nuri prealabile conurile um­bro­a­se din mintea unei femei su­gru­­ma­­tă de îndoieli, fie ele în le­gă­tu­ră cu propria sănătate min­ta­lă, se­xu­­alitate sau trecut. O ste­no­­­gra­mă a unui psihic căruia nu i-a ră­mas nimic altceva decît o sin­­ce­ri­ta­­te care cade mistuitor, în a­­verse.

Alexandra PANAETE