Cu visele la chirurg

Trăiești la fel ca și mine într-o eră Marconi, într-un spațiu regizat, „avatarizat” de propriile dimen­siuni. De multe ori ai fost prins în flagrant de mintea-ți pătimașă sau ținut într-un prizonierat mental cam tot atît de mult cît a stat Con­tele de Monte Cristo în închi­soa­rea „fa­bricată” de Cotro­pi­­torul.

În „Inception”, Cobb, (Leo­nar­do DiCaprio), este hoțul sau bîntuitoul subconștientelor sedate, adormite și totodată ultimul cartuș din arma unei companii mul­ti­na­țio­nale căreia îi surîde ideea unei preluări ilicite de moștenire.

Ceea ce frapează în film este pu­terea visului prin care se cre­ea­ză și se năruie lumi, ca într-un joc de Domino, întru sfidarea oricărei legi gravitaționale sau reale. Cobb încearcă aventura intelectuală su­premă: inocularea unei concepții sau mai bine zis a unui mecanism, care să genereze o radicalizare a ideii în mintea lui Robert Fischer, juniorul moștenirii. Dincolo de su­prafața himerică, halucinantă, care schimbă cu viteza blitzului planu­rile filmului, se țese încet po­ves­tea unei întregi echipe care „specializează” misiunea.

E o intervenție aproape chirurgicală în corpul visului construit pe trei nivele și interconectat de fie­ca­re dată cu paginile trecut-vi­i­toa­re, sau cu scenele anterior-ur­mătoare. Nu că asta ar fi foarte am­biguu, în condițiile în care su­biectul filmului a început să se vadă cu nouă ani înainte de lansare, în 2001, cînd Nolan a scris 80 de pagini despre posibili hoți de vise, ca o pre­zentare a ceea ce urma să se ecra­nizeze.

La prima vizionare a filmului ai putea crede că ultima consiliere psihologică nu a fost una dintre ce­le mai reușite. Dar filmul își au­to-aplică propria concentricitate, adi­că pune vis în faliile altui vis ca­re nu sînt altceva decît formele de concepere ale visului. E o matrioșkă visată, să spunem, pe scurt.

Adelina FULGA