OctoberFEST de „noroc”

Urlete și chiuituri ca la nuntă, mi­ros de mici cu pește și mese de lemn pe care se urcă oricine cînd vrea să dan­seze. Toate au fost în fața Pa­la­tu­lui Culturii, într-un singur cort de cîteva sute de metri pătrați între opt și zece octombrie.

„Un Oc­to­berFEST nea­oș, româ­nesc. Ca ser­bă­rile cîm­penești de la sate”, spune un rocker cu părul lung care a venit la eveniment „doar pentru că be­rea e trei lei și cîntă Bobo, prie­te­nul meu de la Fără Zahăr”. Bea cî­teva pahare de la dozatoarele transpirate și, după ce-și salută a­micul, pleacă, „pentru că e plin de pițipoan­ce și cocalari aici”.

În prima noapte, în cortul festivalului sînt doar concursuri pentru fe­te. Bere pentru cine dansează pe ma­să sau cine se dezbracă, dar „pentru băieți nu dau bere? Ăștia nu văd că fetele nu beau bere? Eu m-aș dez­bră­ca, aș dansa cum vor ei, dar pe de­geaba”, strigă un tip cu părul mu­rat de gel către prietenii lui de la ace­eași masă. Peste tot, pe jos, sînt pa­hare goale cu „regele berii în Româ­nia”. În timp ce Raluca și un prieten de-al ei dansează pe băncile pregă­ti­te parcă pentru praz­nic, vine un băr­bat din staff-ul organizatoric cu Ursus pe piept și le roagă imperativ să co­boa­re ca „nu cumva să se rupă”. La cîteva minute după asta, acolo se ur­că trei băieți cu cercei în urechi și unghii lăcuite iar scîndura udă de be­re cedează cînd aceștia încep să sară pe „Du­mi­tru” de la Fără Zahăr. „Fra­te, hai să plecăm că eu nu am bani de be­re, darămite să mai plătesc și porcăria asta putredă”.

Afară plouă, iar cine vrea să mear­­gă la băile publice trebuie să aler­­ge printre stropi. „Doamne! Am călcat în norocu’ ăsta. Să pună cineva be­curi aici că se mîzgîlește lumea”. Ie­se afară și își freacă pantofii niki de as­faltul Culturii. Mai merge cîțiva me­tri și se împiedică de cablul de alimentare al luminilor de la scenă, ca­re iese din generatorul din spatele WC-urilor. „Oh, Doamne! Ăștia vor să mă omoare?”, și se aude de la cîți­va metri un prieten de-al lui care rî­de în hohote. „Hai mai repede că ne așteaptă mufarinele alea”, și-i văd cum ajung în fața scenei lîn­gă trei fe­­te, una mai beată decît cea­lal­tă.

Oamenii de ordine nu sînt deloc în ordine. Doi dintre ei stau mai la dos cu pahare de Ursus pe care le dau peste cap re­pe­de, să nu îi vadă șe­ful. În tot acest timp colegii lor stau împînziți prin­tre „co­calarii și pi­ți­poan­cele din cortul mărturiei”, cum a nu­­mit rockerul adu­­nătura de ieșeni ca­re petrec.

Victor ILIE